Cel mai mare secret din viaţa Regelui Mihai
Autor: Adrian Pătruşcă
Regele Mihai împlinește astăzi 90 de ani. Este ultimul supraviețuitor
dintre șefii de stat din timpul celui de-al doilea război mondial. De la
vârsta de 20 de ani a fost în vâltoarea evenimentelor. A trăit și a
văzut multe. S-au scris zeci de volume despre viața sa. Dar
impresionanta biografie a Majestății Sale ascunde încă multe taine.
REGELE MIHAI, LA 90 DE ANI
Probabil
că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockhom”. Prin care
Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un
armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost
arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un
acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu.
EVZ: Traian Băsescu l-a acuzat pe Regele Mihai că, în calitate de şef
al statului, multe dintre responsabilităţile privind, de exemplu crimele
împotriva evreilor, îi revin şi Majestăţii Sale. Care este realitatea? A
fost Regele Mihai cu adevărat şeful statului?
Constantin Corneanu:
Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum şi a
mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs,
la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie
1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul
Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului
său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care îşi
asuma şi titlul de “Conducător al Statului".
Antonescu vedea Casa Regală drept o soluţie politică după război
Ce puteri avea Regele în faţa Mareşalului?
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului
într-un stat, fiind convins că "Statul a avut în toate unghiurile
pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care,
trecător, conduce".
Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I
("Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile
statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu"), generalul Ion
Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor naţiunea va trece întotdeauna
înaintea Regelui.
În discursul ţinut, la 7 septembrie 1940, în
şedinţa Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu a ţinut să
precizeze că “nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se
închine în faţa unui simbol", iar Regele va rămâne numai un simbol şi nu
are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de
capacitatea acestuia.
Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze
Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în
acele clipe de grea cumpănă, cu speranţa că va putea fi o soluţie
politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea
bănui, în acele clipe, cum vor arăta.
A acceptat Casa Regală acest "aranjament"?
Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu relevă numeroase
întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român şi
soţia sa, pe de-o parte, precum şi Regele Mihai I şi Regina-Mamă Elena
pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front şi la acţiunile
protocolare impuse de raţiunile de stat.
Până la intrarea Regelui
Mihai I în opoziţie discretă faţă de Antonescu, relaţiile au fost extrem
de protocolare şi amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o
telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de
trecerea Prutului şi intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O
telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român şi
cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.
Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea "Ucrainei Mari"
Deci
Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce priveşte războiul
împotriva Uniunii Sovietice, cât şi a trecerii Nistrului. Ce a motivat,
totuşi trecerea Nistrului?
Necesităţile operative generate de
rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi
schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate "Sud" reprezintă
câteva dintre motivele care au impus luarea
uneia dintre cele mai
contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere
asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii
Sovietice a fost “discret" alimentată de serviciul de spionaj şi
propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major.
Protecţia celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu,
împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din
înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului
Ion Antonescu.
Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o
chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28
iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de
chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării “problemei ruse" sau a
necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii
geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al
III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului şi
nici nu avea cum să influenţeze evoluţia evenimentelor politico-militare
din acele clipe.
Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemţilor
Când s-au stricat relaţiile dintre Regele Mihai şi Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) din
ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale
Regelui Mihai I cu opoziţia antiantonesciană datează din 24 ianuarie
1942,
când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educaţie şi
relaţiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva
aşa-numitei dominaţii germane. Conducerea celor două grupări de
opoziţie (PNŢ şi PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în
conspiraţia împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării
Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.
Ion Mihalache, dr.
Nicolae Lupu şi dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai
opoziţiei, se vor întoarce entuziasmaţi de la Palatul Regal, deoarece
Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena erau definitiv câştigaţi pentru teza
opoziţiei. Regele era formal capul oştirii şi complotiştii năzuiau că
Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziţiei antiantonesciene aflată
în relaţii secrete cu Aliaţii Occidentali.
Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943
Regele
Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înţelegere cu Aliaţii
Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice şi că
numai o asemenea politică poate menţine statul român şi monarhia. În
cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House"),
jurnalist la Allied News Papers şi aflat în drum spre Turcia,
desfăşurată la Palatul Regal din Bucureşti, la 26 noiembrie 1943, Regele
Mihai I a cântărit posibilităţile de reuşită ale unui puci.
Perspectiva ca monarhia şi regimul partidelor democratice să aibă soarta
regimului mussolinian, în condiţiile tergiversării încheierii
armistiţiului şi ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de
Armata Roşie, a generat ample discuţii în Consiliul de Coroană din 3
mai 1944. Participanţii la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă
că nu numai Aliaţii, dar însăşi opinia publică română va putea susţine
cu drept cuvânt că opoziţia democratică, prin inactivitatea ei, s-a
dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod
natural să-şi îndrepte privirea către noi forme de organizare politică
şi socială.
Dintr-o asemenea perspectivă se poate înţelege graba cu
care Regele Mihai I şi opoziţia condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în
acţiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a
aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forţă, iar
arestarea Mareşalului figura în planul de acţiune numai ca o soluţie de
ultimă instanţă, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să
realizeze scoaterea României din război.
Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat
Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea şi punerea în
aplicare a legislaţiei antievreieşti, precum şi a cortegiului de
suferinţe ce a urmat pentru populaţia evreiască. Dar nici nu s-au
înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor şi a
atenuării suferinţelor
acestei populaţii. Casa Regală a României a fost ţinută departe de deciziile politico-militare din statul român.
Pamfil
Şeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar şi Ronald D.
Bachman, în cartea sa "Romania: A Contry Study", afirmă că actul de la
23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în
detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost
invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo ţară
vestică. Este adevărat?
Progresele realizate de trupele
anglo-americane în Bătălia Franţei, în august 1944, creau posibilitatea
ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera
Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa
Varşoviei şi pe frontul românesc.
Moscova acceptase condiţiile de armistiţiu ale lui Antonescu
Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din
teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul
sovieto-britanic de împărţire a sferelor de influenţă, din 12 iunie
1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, şi care urma
să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil.
În timp ce Aliaţii Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin",
sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată
Focşani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinşi că o vor străpunge, aveau
nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoţească
viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât
dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să
fie transformat în avantaj.
Aceste evenimente politice şi
militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au
determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în
totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu
politico-militar pe frontul din Moldova.
Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistiţiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de
misterul care dăinuie asupra recepţionării “telegramei de la Stockholm".
Misterul "Telegramei de la Stockholm"
După
opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepţionată
în dimineaţa zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne
este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri,
din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu
privitoare la armistiţiul românesc.
(“Am văzut eu, dl. Buzeşti are
textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul
acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la
pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă,
mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl.
Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu
interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi.
Deci,
trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le
avem prin armistiţiu, era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a
discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia.
Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct
de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere")
Ce s-a ales de telegrama cu pricina?
Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în
arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama,
respectiv membri ai opoziţiei politice, au sustras-o şi, mai apoi cred
că au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele
sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, faţă de
acest moment delicat din evoluţia unei mari puteri către statutul de
superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.
Sovieticii au căutat să obţină, după 23 august 1944, originalul
telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei
solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în
campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat
să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, şi originalul faimoasei
telegrame din 23 august 1944.
23 august: "cea mai mare eroare politico-militară din istoria României"
A pierdut România din cauza orgoliilor opoziţiei?
Membrii conjuraţiei erau ferm convinşi că meritul schimbării trebuia să
le revină lor, s-au precipitat şi astfel au pierdut “cartea" pe care
Mareşalul “o juca". Sovieticii au profitat de această situaţie, generată
de ambiţii şi orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România şi a nu-şi
respecta, mai apoi, angajamentele luate.
Opoziţia a manifestat o
grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi
arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23
august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act
legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie
1940.
Gestul de la 23 august 1944 a fost o greşeală?
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza
zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi
apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul
Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii şi
orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul
capitulării fără condiţii.
Decizia luată la 23 august 1944
reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din
istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.
Nu este o apreciere prea aspră?
Nu. Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi
comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi
iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere,
erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând
inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23
august 1944) şi, implicit, a “Bătăliei pentru Armistiţiu".
În urma
actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil,
în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi
va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei
Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile
pentru instaurarea “regimurilor de democraţie populară".
Regele
Mihai I a jucat un rol important în evoluţia evenimentelor spre acest
final nefericit pentru propriul său popor şi nu numai. Tactica opoziţiei
politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în
ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate în condiţiile în
care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor
dintre Marile Puteri.
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete
aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia
publică românească şi factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel,
obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi
alegerea unei soluţii de salvare naţională demne şi corecte.
Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit şi el la acest deznodământ nefast?
Ambiţiile Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în
manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi
demnitatea unui militar, a unui conducător de stat şi a unui popor,
precum şi a unei înţelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea
timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conştiinţa colectivă a
umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează relaţiile şi
prieteniile viitoare.
Casa Regală voia să se salveze, graţierea lui Antonescu era iluzorie
După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea ruşilor?
Predarea Mareşalului Ion Antonescu şi a echipei sale sovieticilor, prin
intermediul comuniştilor români, a fost determinată de faptul că
reprezentanţii PCR începeau să domine raporturile de "amiciţie" cu Casa
Regală, şi nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August".
O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice,
precum şi mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte
atitudini. Ostilitatea "camarilei regale" faţă de Ion Antonescu avea
să-şi spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu
de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu
orice preţ pe Mareşalul Ion Antonescu.
De ce nu a semnat Regele decretul de graţiere a lui Antonescu?
O posibilă graţiere a Mareşalului Ion Antonescu era iluzorie într-un
context atât de delicat şi în care Casa Regală dorea să se salveze,
totuşi, şi să-şi salveze perspectiva existenţială.
23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români
Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?
Greva regală (1945) şi micile gesturi de opoziţie faţă de ocupantul sovietic şi aliatul
său, comuniştii români, nu aveau cum să influenţeze sau să stopeze
procesul de sovietizare al României. Istoria va reţine această
“rezistenţă regală", precum şi, totodată, infamia de la “23 August"
1944.
În contextul în care nu fusese semnată nici o convenţie de
armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv
Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în
prizonierat a unităţilor româneşti. Mulţi militari români - circa
150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost
dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri.
În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorităţii
statului şi de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber
în condiţiile în care sovieticii şi-au impus condiţiile, pe fondul
slăbiciunilor şi înţelegerilor cu Aliaţii Occidentali, iar partidele
istorice, după cum remarcau ofiţerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de
adaptare la noua situaţie, dovedind, totuşi, o totală inactivitate şi
lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranţei, al
vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.
Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmaşilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată şi nici măcar negociată. Posibilităţile
Casei Regale de a mai însemna ceva pe eşichierul politic al României, la
sfârşitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest,
erau aproape nule.
La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic
Putea
Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniştilor, de
exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze
organizaţiile politice din exil şi eventual chiar a prelua conducerea
lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că
importanţa sa politică nu a fost pe măsura speranţelor "camarilei
regale" şi ale exilului românilor, în contextul specific Războiului
Rece.
Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I,
(însoţit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin
declaraţiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de
partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a
participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru
faptul că a “făcut război împotriva lor".
După decembrie 1947 au existat relaţii între Casa Regală şi regimurile Dej şi Ceauşescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi
elucidate raporturile dintre Casa Regală şi România lui Dej şi
Ceauşescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre
care unii zic că au fost însuşite de Regele Mihai I.
Casa Regală a
României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a
unităţilor de informaţii externe ale Securităţii române, iar semnarea,
la 15 iunie 1989, a “Declaraţiei de la Budapesta", de către Regele Mihai
I, a însemnat sfârşitul “neutralităţii binevoitoare" care exista între
regimul de la Bucureşti şi locatarul de la Versoix.
ÎNCERCAT. Regele Mihai nu a avut parte de prea multe momente liniştite în tinereţea sa
FOTO: ARHIVA ARHITECT MĂDĂLIN GHIGEANU
Constantin
Corneanu este doctor în istorie şi preşedintele Consiliului Director al
Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice "Gheorghe I.
Brătianu" (AESGS) din septembrie 2009.Între 2004 şi 2007 a fost
consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea
Relaţiilor cu Republica Moldova între 2004 şi 2007.
Teza sa de
doctorat a tratat situaţia României în contextul geopolitic al celui
de-al doilea război mondial. Aceeaşi temă constituie şi subiectul
lucrării sale "Sub povara marilor decizii" (Editura Scripta 2007).
Citiți și:
* Regele Mihai I, la 90 de ani. Cele mai controversate momente ale vieţii
* Regele Mihai I acceptă invitația în Parlament. "E o dovadă de democrație și libertate"
* 25 octombrie 2011. Operațiunea "Instaurarea Monarhiei"