miercuri, 29 septembrie 2010

Roberta, iobag Băsescu, epigon Stalin


Consacru, fără tragere de inimă, cheltuindu-mă aiurea, aceste rânduri doamnei sau domnişoarei - nu-i ştiu poziţia inelului pe deşt - Roberta Anastase.
Respectiva, prin merite intelectuale care-mi scapă, a ajuns unul dintre primii oameni din stat, un stat, e drept, de mâna a doua, vorba mentorului şi stăpânului său.
E toamnă, s-au copt prunele în livezile Căii Lactee şi aş putea scrie, bandajând avânturi literare oprimate, despre burniţă, că tot se screme un nor staţionat deasupra satului meu prahovean să plouă şi nu iese decât o ţârcâială nefericită.

Aş putea încerca un pastel, înmuind pana în călimara lui Vlahuţă.
 Sigur, sărăcia de afară geme şi în curând ar putea deveni urlet.
N-ar fi aiurea să scriu acum despre vrăbii sau cocori?
 Ce să scriu despre această fostă miss, fată care a defilat pe scenele lumii jumătate îmbrăcată, jumătate dezbrăcată şi care a cules lauri pentru merite de şold şi siluetă, când azi îmi pare de-a dreptul dizgraţioasă? Urâţenia care vine din interior nu poate fi mascată cu toate alifiile şi smacurile din lume. Urâţenia dinlăuntru, putregaiul moral care macină ultimul reziduu de demnitate ies la suprafaţă ca nişte furuncule şi ca nişte coşi.

Din acest motiv, doamna sau domnişoara, care pentru unii poate fi Crăiasa din Poveşti, îmi apare butucănoasă, ciupită de vărsat, mare cât o sobă de teracotă şi lată cât un şifonier.
 Roberta Anastase, care a mai păstrat din obiceiurile fostei miss o anume pisiceală, mai potrivită în buduar decât la tribuna Camerei Deputaţilor, a reuşit să-şi sufle nasul direct în farfuria cu supă a democraţiei. A făcut-o brutal, impertinent, jegos.
M-am uitat, duminică seară, la emisiunea amicului Radu Tudor, ziarist pe care-l admir pentru limpezimea şi fermitatea argumentaţiei lui, în acord, cel mai adesea, cu realităţi abil pitite. De astă dată ne-a arătat un fapt la care a asistat o lume, fără însă să se omoare să-l desluşească.

Preşedinta Camerei Deputaţilor, rămasă singură cu pedeliştii ei, după retragerea revoltată şi îndreptăţită a opoziţiei, s-a pus pe votat. Ce contează că în sală sunt zece inşi sau 80? Câţi ne trebuie? 260? Îi avem. 180? Gata, au votat. Sunt, în covârşitoare majoritate, pentru...
 Pentru ce? Pentru ce ne-a zis stăpânu'. Democratic, nedemocratic, umflă-l Ghiţă! Nu pe Caţavencu, ci câteva milioane de pensionari.
Curat constituţional, coană Joiţico! Să ne trăieşti!

Părintele filosofiei cinic politice "nu contează cine votează, ci cine numără voturile", Iosif Visarionovici Stalin, face, într-o Europă, vezi Doamne, cu abolite dictaturi, prozeliţi târzii.
Un asemenea avorton este Roberta Anastase, prin gestul neruşinat de a sui minciuna, în pielea goală, nici măcar pitită în spatele unei frunze, la tribuna Parlamentului.
 Convingerea ei, de iobag Băsescu (o botez astfel prin numele celui pe care-l slujeşte necondiţionat), este că în România se poate orice. Şi se pot câştiga toate alegerile, chiar şi când ai 8% în sondaje, cu condiţia să fii TU la numărătoare.
Dacă nu săltam noi Internele, se scapă în vorbe pe el un pedelist, nu mai pupa Băsescu un nou mandat.

Iată confirmarea, prin gura hoţului, a reţetei prin care Zeus şi ai lui au câştigat toate alegerile.
 Mituieşte, măsluieşte şi numără.
Sigur, orice pedelist face cât doi nenorociţi de liberali sau pesedişti. La Roberta, fiecare pedelist a făcut cât trei.
 Şi ce-o să-mi faceţi?! - pare a zice ţaţa din Ploieşti, lipsind puţin să ne arate dosul.
Aşa e. Ce-o să-i facă opoziţia care se scarpină încă după ceafă în căutarea unei strategii de dărâmare a puterii?
Ies sindicaliştii în stradă? Mă îndoiesc. Iar dacă se va îngroşa gluma, aş putea paria că Băsescu-Stalin, stăpânul robotului Roberta, clonă dintr-o bogată menajerie de muieri politice, gata zi şi noapte să facă orice pentru idolul lor, s-ar putea aşeza în fruntea revoltei, spunând că el a fost mereu cu poporul şi, pentru a fi convingător, îl va spânzura, cu mâna lui, pe amărăşteanul şi nefericitul Boc în Piaţa Victoriei.

La nevoie mai beleşte vreo doi berbeci. Nici o revoluţie să nu se atingă însă de Nuţica Udrea, că Băsescu pune tunurile pe gloata de coate goale.
 El are mercenari, nu armate care să pactizeze cu proştii, ca nătăfleaţă ăla de Ceauşescu, el are servicii fidele, că nu degeaba dă de la buget pentru bunăstarea acestora mai mult decât pentru sănătate. El are... Dar ce nu are?
Începe să nu mai aibă popor, dar asta-i pagubă-n ciuperci.
Revoluţia avântată de la televizor se stinge până la mine în sat, unde o femeie mi-a spus ieri (o angajasem, împreună cu alte câteva, să mă ajute la cules porumbul) că "bine ne-a zis domnul Băsescu, să luăm de la cei care au, fir-ar mama lor a dracului de chiaburi".
Ne-a adus Băsescu iar în anii '50? Aşa se pare.

Oricum, tot puterea de azi va număra şi la alegerile care vin voturile. Cel puţin aceasta îi e voia. Se strâng, este singurul obiectiv strategic al clanului Băsescu, munţi de bani. Munţi de bani pentru următoarele confruntări electorale.
Fiecare tăiere de leafă sau pensie, fiecare nou bir varsă bani, nu glumă, în vistieria regimului Băsescu, eternizat prin îndobitocirea maselor, cu cât mai sărace, cu atât mai lesne de cumpărat.
Cine-i dobitoc? Ei asta-i bună! Eu. Sau, cine ştie, poate şi tu...



Lucian Avramescu

Javra ordinara!

În nota  de  golan  deja atât de cunoscută, care îţi evidenţia şi mai mult spurcăciunea  şi duplicitatea firii tale scârnave, ţi-ai lipit, mai zilele trecute, plin de o gravitate cu sens unic, mutra de sticla televizoarelor,  spre a ne ţine (încă) o lecţie despre preţuirea pe care tu, împreunare  a tuturor  josniciilor  posibile, o acorzi, simbolurilor statului, simbolurilor naţionale.  Un stat din care, netrebnicule, ai făcut moşia poftelor tale blonde şi a viziunilor tale demente, un stat pe care, mai ai puţin,  şi îl împarţi întru totul lichelelor  care te slugăresc   adorându-ţi licuriciul.  M-a cuprins o vomă epidemică pe care am ţinut-o sub control doar pentru  că nu te aveam pe-aproape să ţi-o ofer deplin pe mutra-ţi  behăindă şi bolnavă. Ai vrut să ne arăţi, Javră ordinară, cât de mult te-au afectat cele câteva caschete pe care, împinşi de dispreţ şi disperare, poliţiştii le-au aruncat spre buncărul  în care  se clocesc ordinele  disoluţiei noastre sociale,  tragedia pulverizării noastre  sufleteşti,  ura fiecăruia dintre noi faţă de toţi ceilalţi..., pentru că tu, nemernicule,  din asta trăieşti, din ura  pe care o cultivi între cei pe care trebuie să îi ţii în armonie şi împăciuire.  A fost puţin, scursură ordinară... Meritai să ţi le înfunde, rând pe rând, pe beregata behăitului cu care ne terorizezi, până când doar pe urechi ai  mai fi  putut  respira. Tu ne vorbeşti despre simboluri naţionale, bestie?
*    Tu, care nu ai lăsat mişcării nicio fibră de muşchi dintr-ai feţei,  când  mimul retardat de la Palatul Victoria a tocat, precum o moară stricată,  onoarea, demnitatea  şi prestigiul Armatei României, făcându-ne mai des decât se ştergea la gură, nesimţiţi?
*    Tu, care ai aruncat cu stele de general în stânga şi-n dreapta, de parcă ar fi fost dude pentru porcii ţinuţi în laboratoarele morţii prin inaniţie, ridicând în ajungeri militare rare mafioţi consacraţi, borfaşi ordinari, lichele şi infractori despre care doar tu, Javră ordinară, ştiai asta?
*    Tu, care, întreţinând, prin respiraţie gură la gură,  un impostor la conducerea Statului Major General, mă rog, cel dintâi amiral de Bărăgan, ai terminat istoric Armata Română, ai debusolat-o până în cea din urmă fărâmă a puterii ei de a exista?
*    Tu, care, fără să clipeşti, ai declarat elitei militare naţionale că militarii trebuie să aibă pensii ocupaţionale, cum de altfel este în toată lumea, minţind ca un borfaş ordinar?
*    Tu, care, dominat maladiv de obsesia culorii mov, ai schimbat rânduiala Stemei României, plasând-o în spectrul violet al minţii tale bolnave?
*    Tu, care, de Ziua noastră Naţională, precum ultimul dintre golani şi primul dintre derbedei, ai ignorat făţiş pe foştii şefi ai statului român, oameni pe care azi, văzându-te şi aflându-te, îi preţuim mai mult decât am făcut-o atunci când  ne erau preşedinţi?
Tu vorbeşti, nesimţitule, despre simboluri naţionale? Tu,  care le calci, zi de zi, în picioare şi le terfeleşti în mocirla în care ne împingi fără măcar să clipeşti a luare aminte?   Să îţi mai spun ceva, Javră ordinară... Deşi nu ar fi trebuit să calci în treburile demnităţii de şef de stat neştiind asta, află, jigodie sinistră, că toţi cetăţenii statului pe care îl conduci, toţi cetăţenii pe care îi umileşti până la degradare, precum într-un neîngrădit lagăr de exterminare, sunt simboluri ale statului, sunt simboluri naţionale, sunt bunuri naţionale... Toţi, mai puţin tu, Javră ordinară!
Medicul, omul   prin care Dumnezeu ne drege sănătatea, pe care l-ai umilit metodic, aducându-l în pragul disperării, este simbol şi bun naţional, Javră ordinară!
Dascălul, netrebnicule, care ne îndreaptă neîncetat paşii şi  mintea pe drumul de fiecare clipă al cunoaşterii, aprinzându-ne  lumina  primelor  aflări, de care îţi baţi joc  fără urmă de bun simţ, este simbol şi  bun naţional, Javră ordinară!
Artistul care ne slujeşte spiritul şi ne astâmpără setea de frumos, scriitorul care îşi lasă  viaţa  în operele trăiniciei  şi rămânerii noastre, pe care i-ai umilit netrebnic, sunt simboluri şi  bunuri  naţionale, Javră ordinară!
Inginerul, economistul, întreprinzătorul, în mintea şi în puterea cărora sunt răspunsurile la înnegurarea pe care ne-ai produs-o,  sunt  simboluri şi  bunuri  naţionale, Javră ordinară!
Juristul, behăitule, pe care îl supui unor constrângeri înspăimântătoare, la care încă ne mai ducem  cu speranţa dreptăţii, este simbol şi bun naţional, Javră ordinară!
Muncitorul, rămas în grija unor sindicate care nu mai sunt demult ale sale,  este simbol şi bun naţional, Javră ordinară!
Ziaristul – el ne mai ştie durerile, păsurile, suferinţele, nedreptăţile pe care le îndurăm în tăcere,  el ne mai  hrăneşte speranţe de bine, este simbol  şi bun naţional,  Javră ordinară!
Ţăranul,  pe care aproape că l-am pierdut istoric, este simbol şi bun naţional, Javră ordinară!
Preotul care a obosit peste măsură tot amăgindu-ne răbdarea, este simbol şi bun naţional,  Javră ordinară!
Soldatul care îşi pune viaţa legământ de-i va fi rău Ţării şi pe care, din când în când, îl aducem acasă înveşmântat în plumb, este simbol şi bun naţional,  Javră ordinară!
Oropsitul fără de orizont  al acestor timpuri urgisite peste măsură, care îşi amăgeşte  abia respirând trecerea dintr-o zi într-alta, este simbol şi bun naţional, Javră ordinară!
Bătrânul de la colţ de stradă, căruia îi lipsesc curajul şi puterea să întindă mâna spre-a cere, este simbol şi  bun naţional, Javră ordinară!
Prăpăditul pe care, sufocaţi de nevoi şi lipsă de bani, nu avem puterea să îl ducem spre groapă, este şi el simbol şi bun naţional, Javră ordinară!
Muritorul de foame, de care noi, într-un de neiertat păcat al înstrăinării, am cam uitat, este simbol şi bun  naţional,  Javră ordinară!
Românii, de orice sânge-ar fi, de care tu, canalie dementă, îţi baţi joc mai mult decât respiri, sunt, toţi, simboluri şi  bunuri naţionale, Javră ordinară!
Nu vreau să-ţi putrezească oasele prin puşcărie. Rămâi printre noi să te pot scuipa, tot restul vieţii. Mă mulţumesc cu atât, Javră ordinară!
                           Noi !                                
                           Pt. conformitate
                                     Costinel Petrache, Bucureşti,  28 septembrie 2010

luni, 27 septembrie 2010

Visul unei nopţi de toamnă

Să pună iarăşi în balanţă
trecut, prezent şi viitor,
au revenit, în banca lor,
parlamentarii din vacanţă.
Că are mare importanţă
scurta schimbare de decor,
privindu-i la televizor,
poţi observa, cu siguranţă.
Câte-un surâs, de circumstanţă,
în sală sau pe coridor,
creează-n ochii tuturor
o nouă teleambianţă.
Ministrul, fosta ordonanţă
a unui diriguitor,
în stilul lui de trădător,
o pune iar de-o alianţă.
Mereu mustind de eleganţă,
cu părul blond, unduitor,
la Zeus cel nemuritor
Elena vine cu-o doleanţă.
Dudui ce turuie din clanţă
împrăştie în urma lor
suavul "Christian Dior",
ca etalon pentru prestanţă.
Interpelări, prin alternanţă,
având acelaşi numitor,
chiar şi lipsite de sonor,
au, parcă, altă rezonanţă.
Pe chip, un strop de aroganţă
nu văd la niciun orator
şi crainicul-comemtator
se află în echidistanţă.
Uimit de-această consonanţă,
visez, biet telespectator,
că, poate-n anul următor,
voi merge şi eu în vacanţă.
Cinci zile de extravaganţă
(atât!), în luna lui Cuptor,
chit că voi fi un an dator
pentru această cutezanţă.
Dar, de voi pierde în instanţă,
şi-mi vor reduce, din topor,
din pensie, când o să mor,
să îmi bifaţi un vis... restanţă!

Rezervist optimist

Pentru conformitate,
Colonel (r.) Ilie Bâtcă

duminică, 26 septembrie 2010

Întrebarea zilei

Dacă domnii Băsescu şi Boc au renunţat la serviciile Jandarmeriei Române şi ale Poliţiei Rutiere, când vor renunţa românii la serviciile celor doi?

vineri, 24 septembrie 2010

Revoluţia, la români

Hai, că asta-i tare! Tare de tot! Circulă prin târg zvonul că, nu ştiu ce analist politic, pe nu ştiu ce post tv al nu ştiu cărui mogul, ar fi zis că ne-ar trebui vreo 20 de revoluţii ca să-l dăm jos pe Băsescu. Ai dracu` analiştii ăştia politici! Ştiu ei ce ştiu! Păi, pe criza asta, de unde să facem rost noi, românii, aşa, dintr-o dată, de 20 de revoluţii?
Dacă ne dăm silinţa, găsim noi vreo doi pensionari mai vânjoşi, care nu stau la coadă pentru medicamentele compensate, acestea fiind deja gătate, vreo trei mame fără obligaţii, copiii lor fiind în grija bunicilor asistaţi social, vreo doi, trei poliţişti în recuperare, după bătăile încasate de la huligani, vreo trei, patru rezervişti care nu se mai descurcă cu pensiile lor nesimţite, un profesor, doi care nu au ce face şi taie frunză la câini (nu frunza doamnei Udrea!), după ce, la sfârşitul săptămânii, au terminat cele 16 ore la catedră, vreun doctor uituc, întors acasă, tocmai de la vamă, după diploma care să-i ateste, formal, pregătirea, şi-o punem noi de o revoluţie, două. Mai de voie, mai de nevoie, asta e! Adică, mai mult de nevoie, căci de voie nu poate fi vorba, că nu ne lasă Constituţia pe care noi o respectăm (încă!), nu ca domnul Băsescu.
Şi chiar dacă (greu de crezut!), ne fac rost agenturili străine de revoluţiile alea 18 care ne lipsesc şi ni le trimit într-un camion burduşit cu ţigări de contrabandă, dar nu mergem cu toate 20 odată, pe tavă, să i le trântim domnului Băsescu în faţă, la Cotroceni, fără să mai aşteptăm confirmarea de primire din partea şefului Cancelariei Prezidenţiale, degeaba! Aşa, cu doar cinci revoluţii livrate per an, la domiciliu, până îşi termină domnul Băsescu mandatul, nu facem mare brânză. Păcat de bunătatea de revoluţii, să le risipim aşa, aiurea!
Dar dacă, să zicem, facem rost de o revoluţie mare, mare de tot şi o aruncăm peste gardul Cotrocenilor, puneţi pariu cu mine că domnul Băsescu nu-şi mai duce până la capăt mandatul, cum îl asigura, mai deunăzi, pe Radu Moraru?
Ce ziceţi, batem palma?

Colonel (r.) Ilie Bâtcă

(Acest material este un pamflet şi trebuie luat ca atare!)

joi, 23 septembrie 2010

(Fără titlu)

O dată, o singură dată am vrut şi eu să aflu care este adevărul despre starea naţiunii şi m-am lecuit. Curiozitatea strică! Puteam să mă mulţumesc cu adevărul rostit de Mihail Kogălniceanu, în ziua de 9 mai 1877, în Adunarea Deputaţilor, în faţa celor 81 de deputaţi prezenţi (cam câţi erau în sală în momentul în care Roberta Anastase a decis, printr-o evidentă fraudă, soarta a vreo şase milioane de pensionari). Răspunzând interpelării deputatului Nicolae Fleva, ministrul de atunci al Afacerilor Străine a rostit celebra sintagmă: "Suntem independenţi; suntem o naţiune de sine stătătoare". Cum, de la acea zi memorabilă, au trecut 133 de ani, patru luni şi 13 zile (ca să fiu şi eu riguros, precum domnul Băsescu), mi-am zis că nu strică să văd care mai este adevărul despre starea de azi a naţiunii. Poate, cine ştie, nu mai suntem o naţiune independentă şi de sine stătătoare! "Voim să fim independenţi pentru că voim să trăim viaţa noastră proprie, pentru că voim să nu mai pătimim pentru greşelile altora..." mai spunea atunci Kogălniceanu. Dar dacă, astăzi, nu mai voim toate acestea?!
Şi unde altundeva, decât la postul tv B 1, puteam să aflu eu adevărul? Şi cine altcineva cunoaşte mai bine acest adevăr, decât preşedintele ţării? Aşa că, aseară, mi-am călcat pe inimă şi, după ce am înghiţit, preventiv, vreo trei distonocalme, am desigilat butonul telecomenzii şi am trecut pe postul tv care prezintă singura emisiune ce ţine cu românii - "Naşul", unde ilustrul realizator Radu Moraru îl avea ca invitat pe ilustrisimul conducător Traian Băsescu. După câteva minute bune de aşteptare, timp în care realizatorul ne-a tot citit din întrebările trimise, pentru invitatul permanent, de cei câţiva telespectatori pe care îi are, unele calificându-se, după opinia lui Radu mamii, pentru finală, altele, cele mai multe, fiind eliminate direct din optimi, pentru ştiţi dumneavoastră ce, a apărut multaşteptatul invitat.
Divagând ceva despre spectacolul pe care îl trăim zi de zi, spectacol pe care nici Shakespeare, regizorul, nu l-ar fi montat mai bine în scenă, Răducu i-a pus invitatului mingea la fileu, amintind, în treacăt, că preşedintele este (încă) perceput ca omul care lucrează pentru români (corect ar fi fost îi lucrează - n.a.). Atât i-a trebuit invitatului, că a şi început să facă un melanj din întâlnirea cu preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic, discuţia cu Sarkozy şi părerea sa despre, Patriciu, Felix şi Nuş, ultimii doi fiind catalogaţi drept turnători, fără a ne spune care a fost numele de cod al dumisale, pe vremea când era doar "ciripitor" începător.
Consecvent în a realiza scopul emisiunii, realizatorul a aruncat, într-un târziu, momeala: "Aţi câştigat până acum toate bătăliile politice (Dar bătăile, cu bătăile cum rămâne? - n.a.). Acum v-aţi luat de popor, umblaţi la portofele. Şi soldele militarilor? În campanii (electorale, nu pe câmpurile de luptă - n.a.), aveaţi armata în spate...(Fiţi liniştit, domnule Moraru, că armata se află tot acolo, în spate, pentru că invitatul dumneavoastră i-a întors de mult spatele!) "Nu intră în jocurile pentru alegeri - vine prompt răspunsul. Înţeleg frustrările, dar nu mai putem consuma mai mult decât producem. În 2004, erau 6.366.765 de asistaţi social. În 2008, mai mult decât dublu, adică 13.855.624".
Aha! Ne apropiem, carevasăzică, de adevărul despre starea naţiunii. 13.855.624 de asistaţi social. Niciunul în plus, niciunul în minus. Deja, această rigurozitate a început să-mi dea de gândit. Aproape 14 milioane de asistaţi social plus vreo şase milioane de pensionari (că aceştia, conform spuselor domnului Băsescu, nu sunt asistaţi social) plus vreo trei milioane de români plecaţi prin alte ţări de soare pline... Nimic! Nu iese socoteala, aşa că las televizorul şi fuga la internet, cât încă mai pot profita de prevederile articolului 31 din Constituţie, privind dreptul la informare. Şi, iată peste ce dau în comunicatul de presă nr. 158 din 07.08.2009 al Institutului Naţional de Statistică: "În anul 2008, populaţia activă a României era de 9.944 mii persoane, din care 9.369 mii persoane ocupate şi 575 mii şomeri." Aşa parcă mai vin de acasă, pentru că, dacă aş fi luat de bune spusele domnului Băsescu, cred că mi-aş fi luat lumea în cap, ca să nu mai trăiesc într-o ţară de mâna a doua, în care din trei români, doi şi jumătate sun asistaţi social.
Dar dacă domnul Băsescu deţine alte date decât cele furnizate de I.N.S.? Nu înseamnă că nimeni nu mai muceşte în ţara asta? Înseamnă. Nimeni nu mai munceşte în afară de dânsul şi vreo câţiva pedelişti de treabă, cum ar fi ministrul Dezvoltării, de exemplu. Acum înţeleg eu de ce l-a aprostofat, în direct, la RRA, pe profesorul acela de liceu care se plângea că primeşte doar 927 de lei pe lună. Păi, cât ar vrea să primească pentru cele 16 ore de curs ţinute săptămânal? Domnul Băsescu, săracu, trudeşte câte 16 ore pe zi şi chiar peste, pentru bunăstarea naţiunii, despre a cărei stare ne vorbea dânsul aseară...
Despre starea naţiunii, cam atât. În rest, despre starea... fizică şi psihică a obraznicilor de Ponta şi Antonescu. Am aflat astfel că Ponta, care "trebuie să facă frumos, ca o maimuţică, pentru a place în partid", are nu numai faţa de imatur ci şi fondul. Sper că am înţeles bine, pentru că, fodul cum sunt de o ureche, mai încurc uneori vocalele "o" şi "u"! Şi că acesta, înaintea Congresului la care a fost ales preşedintele PSD, i-ar fi cerşit marelui Băsescu să scoată din portofel un portofoliu de ministru pentru el. Şi am mai aflat că, tot cu miloaga, a mers la atotputernicul Băsescu şi Crin Antonescu, pentru un loc pe listele de candidaţi la alegerile parlamentare din 2004. Şi el, nerecunăscătorul, iată ce zicea pe un post din alea de-ale mogulilor: "Este jalnic, ţara asta a ajuns să fie condusă de un derbedeu în toată regula".
În legătură cu Legea privind sistemul unitar de pensii publice, nicio speranţă ca aceasta să nu fie promulgată, pentru că suspiciunea care planează asupra rezultatelor votului nu este un motiv care să-l împiedice pe preşedinte să o promulge. Ce contează că s-a fraudat votul în cel mai josnic mod posibil? Ce contează că s-a votat cu ambele mâini, dacă nu chiar şi cu picioarele?
Scârbit, închid televizorul şi trec pe internet, să văd, din curiozitate, cine era preşedintele Adunării Deputaţilor în acea zi memorabilă în care Kogălniceanu rostea discursul său. Nimeni altul decât Constantin A. Rosetti, om politic, jurnalist, lider al mişcării revoluţionare de la 1848 din Muntenia, membru fondator al Academiei Române, fondator al Partidului Naţional Liberal, un permanent luptător pentru cauzele, valorile şi idealurile româneşti, unul din precursorii jurnalismului românesc, fondând unul dintre prestigioase cotidiane ale vremii - "Românul".
Cine este astăzi preşedintele Camerei Deputaţilor? Roberta Anastase, fost cercetător asistent la Centrul de Studii Politice şi Analiză Comparativă, fost director relaţii publice la o societate comercială, fost consilier al ministrului Transporturilor, fost expert parlamentar, fost director societate comercială. A mai fost (era să uit tocmai esenţialul!) miss România şi... manechin. Mai pe scurt: Fost-ai, lele, ce ai fost...

În urmă cu 30 de ani, când abia făceam primii paşi în cariera de ziarist militar, cel mai greu îmi venea să dau titluri pentru materiale, mai ales că redactorul-şef de atunci ne cerea titlurile cu o săptămână înainte, la şedinţa de sumar. Acum, când nu mai sunt ziarist, iar alţii ar vrea să nu mai fiu nici militar (vezi Legea privind sistemul unitar de pensii publice!), mi-am intrat în mână şi titlurile vin unul după altul. Mi-a fost greu să aleg unul dintre ele, aşa că vă las pe dumneavoastră să faceţi acest lucru. Eu numai vă propun câteva:
"România, o ţară de mâna a doua?";
"Pensionarii, la mâna Robertei":
"Pe mâinile cui a încăput ţara?";
"În 2009, românii au dat vrabia din mână...";
"O mână spală pe alta";
"Mânării în Parlamentul României";
"Cu mâna întinsă la FMI";
"Trădătorii, mână în mână cu infractorii";
"O mână de parlamentari, împotriva a şase milioane de pensionari";
"Jos mâinile (labele) de pe Ţară, hoţilor!";
"HAI SĂ DĂM MÂNĂ CU MÂNĂ, PENTRU NAŢIA ROMÂNĂ!"

Colonel (r.) Ilie Bâtcă

miercuri, 22 septembrie 2010

In atentia tuturor membrilor Filialei Sector 5 Bucuresti

Membrii filialei SCMD Sector 5 sunt invitati sa participe la Adunarea Generala care va avea loc sambata, 25.09.2010, orele 10.30.
Loc de desfasurare: Sala de sedinte din sediul central al SCMD, situat in Bd. Poligrafiei, nr. 4, Sector 1 Bucuresti (detalii vedeti aici).
Mijloace de transport: 331, 205, 335, 41, etc. Statia Piata Presei.
Ordinea de zi:
  1. Alegerea conducerii Filialei Sector 5;
  2. Prezentarea strategiei de actiune a SCMD pentru urmatoarele 6 luni;
  3. Diverse.

marți, 21 septembrie 2010

Scrisoarea II

SCRISOAREA II
(după Mihai Eminescu)

De ce tastele-mi stătură neatinse zile-ntregi?
De ce n-am mai scris o frază despre cei ce ne fac legi?
De ce-n astă perioadă nu am mai muncit pe brânci
Şi n-am scos la imprimantă măcar o coală A 5?
Dacă tu ai şti povestea astei vieţi cu care lupt,
Ai vedea că am subiecte, tastele chiar de-aş fi rupt,
Căci mă-ntreb de-şi are rostul Jurământul către Ţară,
Ca s-ajung la bătrâneţe de ruşine şi ocară
Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte,
Dragul meu, Armata, astăzi, nu mai e ce-a fost nainte!
Noi am fost, la vremea noastră, acel soi de "buni la toate",
Şi să-i apărăm hotarul, şi să-i dăm Ţării bucate,
Viaţa toţi ne-am dedicat-o unui măreţ, nobil ţel,
Să ne facem datoria către Ţară sub Drapel.
Vai, tot mai gândesc la anii când mergeam în aplicaţii,
La slănina din fasolea împărţită cu soldaţii,
La nesomnul din puterea nopţilor de iarnă, grele,
Aşternut având deasupra cerul presărat cu stele,
La duminicile-n care făceam muncă nenormată,
La vreo cinci garsoniere ce-am primit de la Armată,
La nopţile petrecute cu recruţii în cazarmă,
La bidonul şi gamela nelipsite la alarmă,
La Godin-ul din birou-mi, pentru care n-aveam lemne,
La servicii ordonate şi la desele consemne,
La concedii de odihnă amânate sine die,
Soaţa nefăcând din asta chiar o mare tragedie,
La canalele ce astăzi nu mai sunt nici loc de scaldă
Şi la praful de cărbune înghiţit în câte-o haldă,
La tarlale nesfârşite, cultivate cu porumb,
La Canal şi la fascine ancorate de-un pociumb,
La creioanele tocite prin tot felul de-academii,
La copii ce, doar în poză, i-am văzut primindu-şi premii,
La mizerele burdufuri ataşate-ntre vagoane,
Locul meu pentru naveta dintre două garnizoane.
Am sperat că toate-acestea îmi vor fi recunoscute,
Că mi-am clădit cariera pe onoare şi virtute,
Însă tu îmi vei răspunde că vorbesc de o himeră,
C-am ales, din multe alte, doar această carieră
Care, astăzi, din păcate, de batjocură-a ajuns
Pentru unul ce în fruntea românimii a fost uns.
Parcă-l văd pe marinarul ameţit de pe covertă,
Stabilind parcursul navei, cu gândirea lui incertă,
Dar, vai, nava se scufundă, comandată de-un matroz
Care vede viitorul, prin pahar privindu-l, roz
Parcă-mi văd concetăţenii, precum vitele, în cală
Neîndrăznind să-l debarce la o proximă escală.
Parcă văd fotomodelul, fostă star pe o copertă,
Ajunsă-n Divanul Ţării, în mişmaşuri, o expertă,
Scoţând voturi, la nevoie, de la un pârât de plen,
Mai ceva ca Iosefini, albii iepuri din joben,
Ignorând pe deputaţii opoziţiei din Forum,
Trece legile duduia, durând-o în coc de cvorum.
Nu contează că hoţia-i o văzu întreaga ţară,
Căci bătută e în cuie legea asta unitară,
Condamnând la sărăcie pensionari - milioane -,
După cum, azi, pedeliştii marinarului au toane.
De ce nu voi, pentru mine, sau să scriu pentru mărire?
Sunt scârbit peste măsură de atâta nesimţire
Şi, sătul de umilinţa ce-o trăim în vremi nefaste,
Cum să las gândul să zboare şi să-i dau formă din taste?
Azi, când ţara-n două taberi împărţită e - în robi
Şi-mbuibaţi - şi are-n frunte-i o liotă de neghiobi
Ce se-nchină, ca la idol, făcând mare pe-un pitic,
Aş putea, la imprimantă, tonerul pe ei să stric?
Când îşi nalţă piedestale pe minciună şi sperjur
Şi din viaţă-şi fac cu toţii un perpetuum sejur,
Când, în ţara sărăcită, nimeni nu mai mişcă-n front,
Aş putea eu, cu P.C.-ul, să le-aduc vreun afront?

De-oi urma să scriu vreodată despre vremurile-aceste,
Mulţi vor crede adevărul spus de mine o poveste,
De-aceea, de azi-nainte, poţi să nu mă mai întrebi
De ce tasta nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce n-am pornit P.C.-ul atâta amar de zile,
De ce scot din imprimantă doar imaculate file...

Vox populi

Pentru conformitate,
Colonel (r.) Ilie Bâtcă

Militari detasati in economia nationala - autor Lt. Col. (r) dr. Petre Opris, Varsovia

MILITARII DETAŞAŢI LA DIRECŢIA DE LUCRĂRI ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ 
La începutul anului 1989, Nicolae Ceauşescu era reticent faţă de intenţiile mareşalilor sovietici de modernizare a tehnicii de luptă din dotarea armatei române. Una dintre cauzele acestei atitudini a liderului suprem al PCR era criza economică prin care trecea România de la începutul anilor ’80. De exemplu, în anul 1982, cheltuielile militare ale României au fost limitate la nivelul din anul precedent, iar la 23 noiembrie 1986 a fost aprobată, prin referendum naţional, reducerea unilaterală, cu 5%, a efectivelor, armamentului şi cheltuielilor militare ale statului român. Rezultatele acestuia pot fi privite însă cu circumspecţie tocmai din cauza unanimităţii raportate în epocă: peste 95% dintre participanţii la referendum au acceptat decizia propusă/dictată de Nicolae Ceauşescu. În opinia noastră, acţiunea de consultare a voinţei poporului român a fost influenţată în mod negativ atât de existenţa temutei Securităţi, cât şi de controlarea strictă şi discreţionară a rezultatelor referendumului de către membrii aparatului de propagandă al PCR.
După desfăşurarea referendumului respectiv, în Bucureşti a avut loc o mare adunare populară (24 noiembrie 1986). Liderul PCR a rostit cu acel prilej o cuvântare consacrată dezarmării şi păcii. „Vechea teză a inevitabilităţii războiului – declara Nicolae Ceauşescu – se poate spune că ar trebui înlocuită cu o nouă teză, aceea a imposibilităţii în actualele condiţii ale armamentelor şi armelor nucleare a unui nou război mondial”.
Reducerea cheltuielilor militare ale României s-a desfăşurat concomitent cu creşterea exponenţială a efectivelor de militari în termen şi cadre ale armatei detaşate la Direcţia de Lucrări în Economia Naţională (DLEN). Proporţiile acţiunii au fost recunoscute chiar de Nicolae Ceauşescu, la o întâlnire cu membrii Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Bucureşti, 14 noiembrie 1986). Cu acel prilej, liderul PCR a declarat: „Aproape 50 la sută din efectivele armatei lucrează la realizarea unor obiective economice. Considerăm că prin aceasta îşi menţine chiar mai bine nivelul pregătirii de luptă şi politice, spiritul de muncă, participând efectiv la înfăptuirea programelor de dezvoltare a ţării”.
Ideea utilizării în economia naţională a unor efective foarte mari de militari din cadrul Ministerului Apărării Naţionale nu era nouă. De exemplu, la 16 decembrie 1978, în cadrul şedinţei cu activul de bază şi de partid din Armată, Nicolae Ceauşescu a declarat: „Nu doresc să mă opresc la activităţile concrete desfăşurate în această privinţă; mi-ar fi greu să enumăr toate unităţile industriale unde sunt prezenţi militarii, toate şantierele, lucrările de irigaţii sau punctele canalului Dunărea – Marea Neagră unde ei lucrează. Această activitate a militarilor constituie un factor important nu numai din punct de vedere economic, ci şi politic, pentru că ea determină o întărire mai puternică a unităţii dintre armată şi popor, o înţelegere mai profundă de către toţi militarii a faptului că tot ceea ce realizăm în dezvoltarea patriei noastre – la care ei şi-au adus şi îşi aduc contribuţia activă, atât în perioada când lucrează ca civili, cât şi în perioada când lucrează ca militari – trebuie apărat”.
Doi ani mai târziu, generalul-maior Constantin Olteanu, ministru al Apărării Naţionale, a solicitat lui Nicolae Ceauşescu aprobarea pentru participarea a 46.000 de militari la lucrările ce se executau pe diferite şantiere din ţară. În raportul nr. M 008259 din 10 decembrie 1980 se preciza faptul că în anul 1979, în afara celor 39.000 de militari stabiliţi în plan, ministrul Apărării Naţionale detaşase încă 6000 de militari pe şantierele ministerelor economice. Concomitent, 10.600 de militari au participat la strânsul recoltei de vară, 45.000 de militari şi 5000 de autocamioane la strânsul recoltei de toamnă, iar în perioada iulie-octombrie 1980, încă 2500 de militari au ajuns în Bazinul carbonifer Oltenia. Totodată, pentru strânsul rapid al recoltei în toamna anului 1980, generalul-maior Constantin Olteanu a trimis în luna noiembrie 1980, la unităţile agricole, încă 17.000 de militari, „iar pe plan local, în zilele de sâmbătă şi duminică, în medie, câte 20.000 militari”.
Pentru anul 1981, generalul-maior Constantin Olteanu i-a repartizat în economia naţională pe cei 46.000 de militari încorporaţi, astfel:
- 30.000 de militari în termen încorporaţi direct la unităţile din economia naţională: 8300 de militari rămâneau la dispoziţia unor ministere economice, fiind apoi repartizaţi de Consiliul de Miniştri; 5400 de militari ajungeau la unităţile economice ale Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei; 4600 de militari urmau să lucreze în şantierele navale de la Galaţi, Constanţa şi Mangalia (şantierul civil „2 Mai”), iar 200 de militari în şantierul naval militar de la Mangalia; 9500 de militari erau trimişi la Brigada 38 Căi Ferate şi Brigada 35 Drumuri; 1500 de militari erau repartizaţi pe şantierele de irigaţii; 500 de militari ajungeau pe şantierele de construcţii de locuinţe;
- 16.000 de militari detaşaţi din unităţi la diferite obiective economice: 11.000 de militari la sectoarele repartizate armatei din Canalul Dunăre – Marea Neagră; 2500 de militari la lucrările de irigaţii; 2500 de militari în Bazinul carbonifer Oltenia (pentru perioada mai-octombrie 1981).
Totodată, potrivit planului propus la 10 decembrie 1980 de generalul-maior Constantin Olteanu, 2000 de militari au fost repartizaţi în anul 1981 pe şantierele de construcţii de locuinţe ale armatei. În finalul raportului trimis lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Apărării Naţionale a menţionat faptul că „procentul efectivelor care vor lucra în economia naţională în trimestrul I [al anului] 1981 s-ar ridica la 59%”.
În acest fel, încorporările de militari în termen au devenit pentru Nicolae Ceauşescu şi ministrul Apărării Naţionale un mijloc de acoperire a deficitului de forţă de muncă la diferite obiective economice şi în agricultură. Apelul la munca forţată şi slab calificată, în condiţii de lucru precare, demonstrează încă o dată voluntarismul şi lipsa de prevedere a celor care au hotărât industrializarea forţată a României.

Fabule - autor Col. (r) Lica Pavel

                      FABULA PAPAGALULUI


Criza mondială
A lovit
Subit
Şi lumea animală.
Leul, alesul ei pentru un nou mandat,
A constatat
C-au început supuşii să îşi arate colţii:
Îl acuzau cu toţii
Că-n loc de vreo măsură,
El stă numai în chefuri, dezbină şi înjură,
Crezându-se-mpreună cu-o haită de lachei,
Descins din neam de zei.
De-aceea, enervate,
Jivinele-şi făcură şi ele sindicate,
Să poată protesta în mod organizat.
Speriat,
Văzând conducătorul că gluma se îngroaşă,
Că poate să o ia chiar dânsul pe cocoaşă,
S-a gândit,
C-ar fi mai potrivit,
Să-ndrepte ura turmei spre un supus docil,
Cu minte de copil,
Care să nu grăiască
Decât ce-o să audă din gura lui zeiască.
Încântat
De propria-i idee, îndată a chemat
Un papagal ce-n juru-i se gudura mereu
Şi-l imita la greu:
-         Prietene, îi spuse cu aer de magistru,
De astăzi tu vei fi un mare prim-ministru!
-         Dar eu sunt mic,
O, rege,
Şi nu pricep nimic
Din ce se-ntâmplă-n junglă cu criza mondială!
-         Hă, hă! Faci o greşeală:
Pricep doar eu, tu n-ai nevoie să te-agiţi,
Ci numai să imiţi,
Ca orice papagal,
Cuvintele rostite de Leul genial!
Vei fi, de ai habar,
Un fel de... avatar.
Hai, vino, să te-nvăţ acum ce ai de spus,
Din zori până-n apus!
Şi micul papagal, destoinic, a-nvăţat
Politica de stat...
De-atunci el se tot bate
Cu zeci de sindicate,
Iar Leul, liniştit, netemător, etern,
Le-arată tuturor că hiba-i la guvern.

În fabula aceasta, MORALA ne învaţă,
Că oricine în viaţă
Chiar scapă de scandal,
Când are „papagal”!



                            *
                     *              *

                    EPIGRAMĂ
 
   PREŞEDINTELUI BĂSESCU CARE A SPUS CĂ
   ŞCOALA ROMÂNEASCĂ SCOATE TÂMPIŢI :

     Dascălii sunt uluiţi,
     Nu mai e ca înainte,
    Absolvenţii lor tâmpiţi
    Au acum şi preşedinte.



                                            *
                                        *        *



             FABULA TURISMULUI

Chelise Leul-rege dar coama şi-o păstrase
Şi tot avea succese când se plimba pe strasse,
Era bătrân şi totuşi, cu ochii lui saşii,
Vedea să-i mai plesnească cu coada pe copii,
Avea şi laba tare, de-aceea, cucerită,
O vulpe se-aciuase în marea lui suită.
Şi cum era-nzestrată cu-o fire pudibondă,
Ştiind cât de sensibil e Leul la o blondă,
Ea s-a vopsit degrabă-n culoarea de-acest ton,
Apoi, luând poşeta de super-lux, Vuitton,
S-a dus la el cu nurii, sperând să fie-aleasă,
În noua guvernare pe-un post de ministreasă.
(Fuseseră alegeri în toamna-acelui an
Şi-acum se dădea lupta pe marele ciolan).
Deşi cam găinară, cum unii, cu cinism,
O criticau în presă, ajunse la... turism.
Şi cu tupeu ceru să i se-aloce banii
Cât alte ministere nu au primit cu anii,
Voia s-aducă păsări şi ouă de-mprumut,
Că-n criza asta mare, nici jungla n-a avut,
Dorea ea să impună un brand miraculos:
The land of choise-jungla, să-i fie de folos
Ca, atrăgând turiştii cu minte de copii,
Ea să câştige bani tot din găinării.  
-         Stăpâne Leu, strigă masivul elefant,
Mă văd chiar obligat să nu fiu elegant,
Această blondă sexy, chiar vrea să te prostească?
Turismul cu asfalt doar poate să-nflorească,
Eu ca ministru pus, în junglă, la transporturi
Am chiar pentru turism o mie de-alte ponturi!
Dar blonda ministreasă cu zâmbetu-i perfid,
Îşi apără bugetul, intervenind rapid:
- Turiştii, spuse vulpea, când n-ai infrastructură,
Vor pe la noi să vadă doar oul cum se fură!
Autostrăzi, şosele găsesc în alte părţi,
Dar cum se fură-n junglă, nu scrie nici în cărţi!
Doar asta-i va atrage şi-un... farmec fecioresc,
Al meu, dacă le-arăt cum ştiu să călăresc!
Şi ca să demonstreze cât este de cochetă,
Ea-ncălecă un cal, apoi o bicicletă,
Încât şi elefantul,  sedus de călărit,
L-a aprobat pe rege care-a decis grăbit,
Nălţându-şi de pe tron statura lui ilustră,
Cu ochii îndreptaţi spre scurta vulpii fustă:
- Decât să mai dăm banii pe-asfalturi la străini,
Mai bine-i investim în ouă şi găini!
Astfel primi vulpiţa vopsită auriu,
O sumă foarte mare... topită, cum? Nu ştiu!
Căci nici găini, nici ouă în junglă n-a adus,
Ci numai un... cocoş pe post de... soţ supus.

MORALA mi se pare pierdută-n veşnicie:
Turismul pentru-o vulpe” e tot găinărie!

luni, 20 septembrie 2010

Scrisoare deschisa catre presedintele Traian Basescu

Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu
statornică scârbă.  Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de
împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi
indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele.
Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi
deveni altceva decât eşti, dar am vrut să sper că măcar vei încerca să
pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă. Ex
nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat:
reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea
măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor.
Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi
când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita
ta.
Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai
acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de
personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale
revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale.
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat
atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă.
Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în
dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza
să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt
mai bine crescut decât tine.
Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am
privit cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru
puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că
poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea
instrumentul schimbării în bine al ţării.
Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia
dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai
schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur
înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană,
prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai întunecat
fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului
pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită
smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai
multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili
şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin
de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după
legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie,
promiscuitate şi decădere a instituţiilor.
Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta
scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu
că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii
generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322,
moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta
să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul
qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost
dat să văd atât risipă de resurse (ale statului, ale instituţiilor
publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur
scop: împroşcatul cu mizerie.
Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a
ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost
pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.
Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu
iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când
îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din
laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu
poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o
nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu
împrumut, domnule Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care
se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim
cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei
care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum
ştii să faci. Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de
el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să
cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost
gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea
noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru
că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar
trudim, îndurăm şi plătim biruri.
Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi
nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea
care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii.
Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o
ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină
pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie
nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul
tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a
şti să o chivernisiţi.
Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii
deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite
europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale
unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de
ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale
favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi
numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească
sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi
fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să îmbogăţească afacerişti
suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci,
biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile
acelea.
În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o
ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a
doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară,
preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua.
Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de
ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la
televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete.
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice
şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor,
mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis
definitiv acolo unde îţi e locul. Atunci când, nu are rost să ne mai
ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara,
tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul!
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am
promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi
promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să
te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele
ţării mele. Du-te!
Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc.
Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor
alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea
multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai
ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor
da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat,
iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de
meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu
care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau
puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o
putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian
Băsescu
. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.

duminică, 19 septembrie 2010

Scrisoare deschisă către preşedintele României

Domnule Băsescu,

Apelez şi eu la această modalitate care, văd, este la modă, de a vă trimite o scrisoare deschisă. Sigur nu o veţi citi, pentru că nu aveţi timp, cum nu aţi avut nici pentru numeroasele memorii pe care Asociaţiile cadrelor militare în rezervă şi în retragere vi le-au trimis, memorii prin care vă atenţionam asupra nedreptăţii ce ni se va face prin promulgarea legii care desfiinţează pensiile militare. Ne-a răspuns, la unul din numeroasele memorii, un consilier de stat de la Preşedinţie, care ne informa că "aspectele semnalate ţin de proiectul de lege al cărui iniţiator este Guvernul" şi, ca urmare, a trimis memoriul nostru acestei instituţii. Inutil efort din partea domnului consilier, pentru că memorii cu un conţinut asemănător fuseseră trimise şi la Guvern, şi la Senat, şi la Camera Deputaţilor, şi la Curtea Constituţională, şi la Avocatul Poporului... Degeaba. A ţinut cineva din aceste instituţii cont de ele? Nimeni. Păcat de hârtia şi tonerul consumate, materiale cumpărate din cotizaţiile membrilor respectivelor asociaţii!
Poate că nu aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aş fi văzut, pe un post de televiziune, cum un mare OM, un mare ARTIST nu reuşea să-şi ascundă lacrimile de neputinţă în timp ce vorbea despre umilinţa ce i-a fost dat s-o trăiască la apusul vieţii sale. Este vorba de maestrul Ion Lucian, actorul care multora dintre noi ne-a descreţit frunţile, făcându-ne să trecem mai uşor peste greutăţi, să privim viaţa cu alţi ochi. "Am fost bolnav toată viaţa de optimism. Acum m-am vindecat.", spunea maestrul, referindu-se nu atât la cartea sa de memorii, sugestiv intitulată "Biruinţele unui învins", cât mai ales la deziluziile din ultima perioadă. Dacă un om, ajuns la venerabila vârstă de 86 de ani, regretă că nu a plecat din ţară, când i s-au oferit tot felul de ocazii, care de care mai tentate şi mai onorante, ce pretenţii să mai avem de la tinerii cărora viitorul nu le mai oferă nicio şansă în această ţară?
Şi eu am fost un optimist, domnule Băsescu. Acum nu mai sunt. Am ajuns aşa din cauza dumneavoastră şi a celor care vă înconjoară şi pe care îi susţineţi în fucţiile pe care, vremelnic, le ocupă, cei mai mulţi dintre ei nemeritat. Cei care m-au cunoscut de-a lungul timpului - ca elev în liceul militar sau în şcoala de ofiţeri, apoi ca ofiţer - îşi mai amintesc, poate, de optimismul pe care îl degajam, chiar dacă, după marşuri de zeci de kilometri, nu-mi mai simţeam picioarele în bocanci, chiar dacă eram ud până la piele pe câmpurile de instrucţie şi de aplicaţii sau în poligoane, chiar dacă, uneori, din cauza "inamicului vigilent", cei care, pe timpul aplicaţiilor, aveau misiunea să ne aducă hrana şi apa ajungeau la subunitatea pe care o comandam după o zi sau două.
Optimist am rămas şi după aceea când, ca ziarist militar, îmi toceam pingelele umblând - pe arşiţă, prin ploaie, prin viscol - după subiecte pentru viitoarele materiale de ziar. Şi am umblat, domnule Băsescu, destul de mult. Şi prin poligoane, şi pe câmpurile de instrucţie şi de aplicaţii, şi pe la cele două (dacă nu chiar trei!) canale, şi pe tarlalele nesfârşite din Insula Mare a Brăilei, unde trudeau din greu militarii, şi la irigaţii, şi la minele de cărbune, şi la Casa Poporului, şi pe la alte construcţii (unele dintre ele fiind şi acum în stadiul în care le-au prins evenimentele din decembrie 1989), şi pe terasamentele de cale ferată din mai toate regionalele CFR, şi pe la pichetele de grăniceri uitate de lume. Aşa se făcea un ziar pe atunci, nu ca acum, după ştirile de la televizor despre incendii, inundaţii, deraieri de trenuri, accidente de circulaţie, furturi, violuri, tâlhării, omoruri sau câte şi mai câte alte grozăvii, sau după comunicatele de presă primite de la diverse instituţii ale statului.
Peste tot pe unde s-au instruit sau au trudit militarii am umblat, domnule Băsescu. Şi, când spun militari, nu mă refer doar la cei în termen. Mă refer la toţi. Şi la ofiţeri, şi la maiştri militari, şi la subofiţeri, dar, mai ales, la locotenenţii pe care nu-i deosebeai de soldaţi, nici ca vârstă, nici ca uniformă, fiind îmbrăcaţi toţi la fel, cu aceeaşi ţinută de instrucţie sau de lucru. Pe ei, pe locotenenţi, i-am văzut, în marşuri istovitoare, în fruntea plutoanelor, cărând în spate raniţa cu cele trebuincioase, raniţă care, vă asigur, cântărea destul de mult. I-am văzut pe unii sărind în sus de bucurie atunci când, în aplicaţii sau în tabere de instrucţie fiind, erau anunţaţi că soţia, rămasă singură acasă, a adus pe lume un copil. M-am întristat şi am suferit alături de alţii când, aflaţi departe de casă, acolo unde îi chema datoria de militar, primeau vestea că i-a părăsit, pentru totdeauna, careva dintre cei dragi, iar ei nu i-au fost alături în ultimele clipe de viaţă. Pe mulţi i-am regăsit după aceea, în nenumăratele mele peregrinări prin ţară, în cămine de garnizoană, multe dintre ele neîncălzite şi duhnind a igrasie, visând la un apartament al lor, unde să-şi aducă familia aflată la sute de kilometri depărtare. Şi eu am visat la acelaşi lucru mulţi ani, domnule Băsescu, ca să nu mai fiu "tată de duminică" pentru copiii mei, copii care au fost dezamăgiţi că, în prima lor zi de şcoală, nu au putut să se mândrească în faţa colegilor cu tatăl lor - ofiţerul.
Multora dintre cadrele militare le-am văzut feţele iradiind bucuria când obţineau cu subunitatea calificativul maxim la trageri, sau când reveneau din aplicaţii fără ca să se fi întâmplat "ceva deosebit". Pentru că, uneori, se mai întâmplau şi astfel de lucruri. Aşa este când lucrezi cu oameni şi cu tehnică. Uitau atunci de zilele şi nopţile obositoare de antrenament, când se aplecau părinteşte asupra fiecărui soldat, pentru a-l deprinde cu abc-ul ostăşiei. I-am văzut, pe cei detaşaţi cu subunităţile la lucrări în economia naţională sau în agricultură, punând umărul alături de soldaţi, pentru ca subunităţile pe care le comandau să-şi termine norma la timp.
Locotenenţii de atunci sunt astăzi în rezervă. Unii generali, alţii colonei, alţii maiori. Alţii (destul de mulţi) sunt doar... amintiri. Aceştia din urmă, plecaţi prea devreme dintre noi, cel puţin sunt liniştiţi, acolo unde sunt. Până la ei nu poate ajunge umilinţa la care noi, cei care ne încăpăţânăm să rămânem în viaţă, suntem supuşi astăzi, prin această mascaradă de recalculare a pensiilor, ai cărei autori sunteţi dumneavoastră şi membrii Guvernului pe care îl păstoriţi.
Vă scriam, puţin mai înainte, domnule Băsescu, despre bucuria pe care o trăiau unele dintre cadrele militare la aflarea veştii că soţia, aflată la sute de kilometri depărtare, a dus pe lume un copil. O astfel de veste am primit şi eu, în timp ce mă aflam, la aproape 200 km distanţă faţă de garnizoana de reşedinţă, într-o tabără de instrucţie. Peste trei zile, prin bunăvoinţa comandantului de atunci al Diviziei, am fost trimis acasă, nu pentru a declara copilul la Starea Civilă (acest lucru mai putea aştepta până la revenirea din tabără, nu?), ci pentru a-mi încuraja soţia care, distrusă, veghea la căpătâiul boţului de carne căruia doar ce-i dăduse viaţă şi în care viaţa abia mai pâlpâia. Dacă, în acea zi de decembrie, aş fi fost lângă soţia mea, aş fi găsit, poate, un "impuls" pentru medicii şi asistentele care ar fi trebuit să-i facă naşterea mai uşoară. Dar, nu! Eu eram acolo unde mă chema DATORIA. Acum, mai exact peste trei luni, primul meu copil ar fi împlinit 36 de ani...
Spuneaţi, domnule Băsescu, în octombrie 2009, la o întâlnire cu reprezentanţi ai Asociaţiilor cadrelor militare în rezervă şi în retragere, în chiar prima zi a campaniei electorale pentru cel de-al doilea mandat de preşedinte, că unul din momentele cu care aţi fost mândru în cariera de politician a fost acela în care aţi fost avansat la gradul de colonel în rezervă şi aţi ajuns egal în grad cu tatăl dumneavoastră, ceea ce înseamnă că acesta, dacă ar fi trăit, şi-ar fi văzut visul cu ochii. Tatăl meu nu a trăit, domnule Băsescu, nici măcar să mă vadă cu stelele de loctenent pe umăr. Nici cu tresele de elev caporal nu m-a văzut, pentru că am ajuns acasă mult prea târziu, când el era condus pe ultimul drum, spre cimitirul de la marginea satului. Şi cunosc numeroase astfel de cazuri în care colegi de-ai mei sau alte cadre militare n-au putut nici măcar să-şi conducă părinţii, bunicii, uneori chiar şi fraţii, pe ultimul drum. Şi-au înghiţit lacrimile, au strâns din dinţi şi şi-au făcut mai departe datoria faţă de ţară, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi acum, vin unii, printre care şi dumneavoastră, şi îşi pun întrebări în legătură cu pensiile militare! Ba chiar mai propuneţi şi soluţii "echitabile" pentru diminuarea acestora!
Nu mă pot abţine să nu reproduc un fragment din alocuţiunea pe care aţi susţinut-o în ziua de 25 octombrie 2009, la Ansamblul Monumental de la Carei, cu ocazia manifestărilor prilejuite de sărbătorirea "Zilei Armatei Române". Iată ce spuneaţi atunci: "Probabil că viitorul va aşeza armata la locul pe care şi-l dobândeşte în fiecare zi, acela de contributor extrem de important în realizarea politicii externe a României. Este o armată care face ca angajamentele politicienilor români să se traducă în fapte, o armată care, în felul ei, defineşte noua Românie: o Românie democratică, o Românie care se alătură naţiunilor democratice ori de câte ori este nevoie, ori de câte ori libertatea şi libertăţile oamenilor din naţiunile alături de care suntem în Uniunea Europeană şi în NATO au nevoie de forţa armatei. Este o armată căreia astăzi vreau să-i mulţumesc pentru ce a făcut pentru România, în timpul madatului meu de cinci ani, o armată căreia îi voi fi recunoscător, o armată pe care o respect, o armată pe care noi toţi românii avem obligaţia să o respectăm şi să o cinstim".
Câtă demagogie! Câtă ipocrizie! Cât cinism! Pentru că, domnule Băsescu, Armata are deja un loc al ei bine definit, recunoscut de societate, un loc pe care şi l-a înscris în istorie cu sângele vărsat pe câmpurile de luptă de înaintaşi, un loc clădit pe sacrificiile şi renunţările noastre de zi cu zi, ale celor care, acum, suntem consideraţi nişte foşti şi actuali privilegiaţi. Şi au fost numeroase renunţările şi sacrificiile făcute de-a lungul carierei militare. Cărţile de muncă ale soţiilor noastre - ale celor care au aşa ceva, pentru că nu peste tot, pe unde eram noi mutaţi "în interes de serviciu", li se oferea un loc de muncă pe măsura pregătirii - arată la fel ca fişele noastre de evidenţă de la Centrele militare. Iar copiii? Despre ei ce să vă spun? Copiii noştri se pot lăuda că au avut cei mai mulţi colegi la grădiniţă, la şcoala generală sau la liceu. Mereu alţii, şi alţii, şi alţii... Despre prieteni nu pot spune acelaşi lucru, pentru că nu aveau timp să şi-i facă în scurtele răgazuri dintre două mutări dintr-o garnizoană în alta.
Am purtat uniforma militară, cu cinste, mai bine de 30 de ani. Am purtat-o şi am fost mândru de ea. O păstrez şi acum, în şifonier, cu însemnele gradului de colonel, grad pe care l-am primit la termen şi îndeplinind toate cerinţele prevăzute în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare - studii superioare, cursuri postuniversitare ş.a. În cei aproape zece ani care s-au scurs de la trecerea în rezervă, nu am îmbrăcat niciodată uniforma militară, cu toate că mi s-a conferit acest drept. Mă întreb dacă mai are rost să o păstrez, doar aşa, ca pe un obiect din recuzita prăfuită a unui teatru, pentru că, aşa cum evoluează lucrurile, Armata ajungând un fel de paria a societăţii, nu cred că voi mai fi vreodată în stare s-o îmbrac. Cine ştie, poate, când va veni acel moment inerent al vieţii şi mă va pregăti pentru cele veşnice, familia îşi va aminti de uniforma mea militară şi se va gândi că va face economie dacă nu va mai da banii pe un costum nou, cum se obişnuieşte în astfel de situaţii...
Nu sunt un nihilist, domnule Băsescu. Pentru că, spre deosebire de nihilişti, care neagă rânduielile, instituţiile, morala, fără a le opune altele superioare, eu, măcar în ceea ce vă priveşte, voiam să pun ceva mai bun. Şi asta, în mod democratic. De aceea nu v-am votat niciodată. Nici când aţi candidat la Primăria Genearală a Capitalei, nici atunci când, ignorându-vă limitele, aţi aspirat la funcţia supremă în Stat. Şi aţi reuşit, iar eu m-am resemnat cu gândul că nu pot schimba nimic. Pentru că, la alegerile din 2009, cei care v-au votat au fost cu 5.275.808 mai mulţi decât mine. Câţi au fost în 2004, nu-mi mai amintesc şi nici nu cred că mai are vreo importanţă. Dintre cei care v-au dat " încrederea în decembrie 2009", unii poate chiar au crezut în dumneavoastră, alţii au zis că, votându-vă, aleg răul cel mai mic. S-au înşelat amarnic, pentru că acum îşi dau seama că au ales tocmai răul cel mare. Ar însemna să fiu cinic dacă m-aş bucura că, împreună cu mine, suferă şi ei acum. Pentru ei nu pot să spun decât "Iartă-i, Doamne, că nu au ştiut ce fac!"
Bănuiesc că, de-a lungul celor aproape şase ani de când vă găsiţi la Cotroceni, mulţi dintre cei care vi s-au adresat în scris v-au cerut ceva. Să-i ajutaţi să depăşească un necaz, să interveniţi pentru a li se repara nedreptatea ce li s-a făcut. Eu nu vă cer nimic. Aş fi vrut să vă cer, totuşi, ceva. Să aveţi măcar puţin respect pentru uniforma militară şi pentru cei care au purtat-o sau o poartă încă. Doar atât! Dar nu poţi să-i ceri unui om ceva ce nu are! Prin felul în care vă comportaţi, dovediţi că nu aveţi nici urmă de respect, nu numai faţă de Armată, ci faţă de întregul POPOR. Şi atunci, eu de ce ar trebui să vă respect, domnule Băsescu? Respect instituţia, funcţia, dar nu pe omul care o ocupă. Bruma de respect pe care v-o purtam s-a topit, s-a evaporat în momentul în care v-am văzut jurând strâmb, cu mâna pe Biblie. Închei, deci, spunându-vă: Aşa să vă ajute Dumnezeu!

Colonel (r.) Ilie Bâtcă

Va prezentam noua armata PDL + UNPR sau cum uniforma si gradele Armatei Romane cad in derizoriu ...

Protestul de la ANAF