Dezvăluirile unui asasin economic confirmă punerea în practică a directivelor trasate de Protocoalele maeştrilor francmasoni

Dezvăluirile unui asasin economic confirmă punerea în practică a directivelor trasate de Protocoalele maeştrilor francmasoni

de Mihaela Gheorghiu

Motto: „Ceea ce noi, asasinii economici, facem cel mai bine

este să clădim imperiul global.” – John Perkins

Aşa cum există ucigaşi plătiţi pentru a elimina persoane incomode, există şi ucigaşi de naţiuni. Ei sunt armata secretă care acţionează din umbră pe frontul războiului economic, pentru ca ţări întregi, cu toate resursele şi locuitorii lor, să devină sclavii Noii Ordini Mondiale. Se numesc Asasini economici, iar misiunea lor a fost prevăzută de multă vreme în Protocoalele maeştrilor francmasoni. Consecinţele acţiunilor lor sunt evidente peste tot în jurul nostru, însă acum avem şi o dovadă de netăgăduit. John Perkins, care a jucat timp de mai mulţi ani acest rol, descrie acum pe larg în cartea „Confesiunile unui asasin economic” misiunile la care a participat: afacerile cu petrol ale preşedintelui SUA în Ecuador, Venezuela şi ţările arabe, războiul din Irak, monopolul american asupra canalului Panama, schimbarea şahului Iranului, subminarea economiei a numeroase ţări prin împrumuturi externe cât mai mari şi mai dificil de rambursat, etc.

Ce sunt asasinii economici?

„Suntem un grup de elită alcătuit din femei şi bărbaţi care utilizează organizaţiile financiare internaţionale pentru a crea condiţiile în măsură să determine aservirea celorlalte naţiuni corporatocraţiei aflate în fruntea celor mai mari corporaţii, guverne şi bănci,” recunoaşte John Perkins în introducerea cărţii sale.

„Mercenarii sau asasinii economici sunt profesionişti extrem de bine plătiţi, care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de „ajutorare" străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă. Jocul lor datează de când datează şi imperiul, căpătând însă noi şi terifiante dimensiuni în actuala perioadă a globalizării.”

"Meseria mea avea două obiective principale. Primul era să justific împrumuturi internaţionale uriaşe care erau direcţionate înapoi către Main (firma sub umbrela căreia activa, n.n.) sau alte companii din SUA (cum ar fi Bechtel, Halliburton, Stone&Webster şi Brown&Root) prin proiecte gigantice de inginerie tehnologică şi construcţii. În al doilea rând, trebuia să lucrez pentru a falimenta ţările care obţineau împrumuturile (bineînţeles, după ce ar fi achitat sumele pentru Main şi alţi contractori din SUA), astfel încât să fie obligate pentru totdeauna la creditorii lor şi să devină ţinte uşoare, în cazul în care era nevoie de anumite favoruri, printre care baze militare, voturi în ONU sau accesul la ţiţei sau alte resurse naturale.”

„Datoria mea era de a încuraja liderii mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează interesele comerciale ale SUA. Într-un final, liderii respectivi sunt prinşi în capcana unei reţele de datorii care ne asigură loialitatea lor. Le putem impune orice dorim pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. În schimb, ei îşi sprijină poziţiile politice pe oferta pe care o fac popoarelor lor: parcuri industriale, centrale energetice şi aeroporturi.”

„În ciuda faptului că banii sunt returnaţi aproape imediat corporaţiilor membre ale corporatocraţiei (creditorul), ţara care primeşte împrumuturile este obligată să returneze întreaga sumă, plus dobânda. Dacă un asasin economic dobândeşte un succes deplin, atunci împrumuturile sunt atât de mari încât, după câţiva ani, debitorul ajunge în imposibilitatea de a le mai plăti. În astfel de cazuri, întocmai cum procedează Mafia, ne revendicăm partea care ni se datorează, ceea ce înseamnă, de cele mai multe ori, una sau mai multe din următoarele pretenţii: control asupra voturilor din ONU, instalarea de baze militare sau accesul la resurse preţioase, cum ar fi petrolul sau controlul asupra Canalului Panama. Desigur, debitorul continuă să ne datoreze bani şi uite aşa, o altă ţară se mai adaugă la imperiul nostru global.”

John Perkins dezvăluie de fapt într-un mod detaliat şi confirmă existenţa unui mecanism stabilit de mult în Protocoalele maeştrilor francmasoni. Una dintre armele cele mai importante pentru instaurarea statului global planetar este tocmai războiul economic purtat de o armată de agenţi nevăzuţi:

„Războiul fiind astfel mutat pe terenul economic, naţiunile vor simţi puterea stăpânirii noastre şi situaţia va pune pe cei doi vrăjmaşi la dispoziţia agenţilor noştri internaţionali, care au mii de ochi pe care nici o graniţă nu-i poate opri.” (Al doilea protocol francmasonic) „Vom înconjura guvernul nostru cu o întreagă mulţime de economişti. Iată de ce trebuie ca francmasonii să înveţe în primul rând ştiinţele economice. Vom fi de asemenea înconjuraţi de o ceată întreagă de bancheri, industriaşi, capitalişti şi mai ales de milionari, deoarece, în fond, totul va fi hotărât cu ajutorul cifrelor.” (Al optulea protocol francmasonic)

Fabricarea de statistici

„Pe parcurs, continuă John Perkins, am înţeles că statisticile pot fi manipulate pentru a produce o gamă variată de concluzii, inclusiv pe acelea care să oglindească predilecţiile analistului. Slujba mea era să analizez efectele investiţiilor de miliarde de dolari într-o ţară. Şi, la modul mai specific, eu trebuia să concep studii care să proiecteze o creştere economică în viitorii douăzeci-douăzeci şi cinci de ani şi care să evalueze impactul pe care l-ar putea avea diferitele proiecte. De exemplu, dacă se lua decizia de a împrumuta unei ţări un miliard de dolari pentru a-i convinge pe liderii acesteia să nu susţină Uniunea Sovietică, eu trebuia să compar beneficiile acelei investiţii într-o uzină electrică cu beneficiile investiţiei într-o reţea naţională de căi ferate sau într-un sistem de telecomunicaţii. Sau mi se spunea că acelei ţări i se oferea ocazia de a i se furniza un serviciu public modern de electricitate, iar mie îmi revenea sarcina de a demonstra că acel sistem va avea drept rezultat o creştere economică suficientă pentru a justifica împrumutul.” (mascând în acelaşi timp faptul că această creştere economică avea de fapt efecte dezastruoase asupra mediului şi oamenilor n.n.)

„Factorul primordial în fiecare caz era produsul intern brut. Proiectul care avea drept rezultat cea mai mare medie anuală a PIB era câştigător. Dacă nu exista decât un singur proiect, trebuia să demonstrez că dezvoltarea acestuia va aduce beneficii importante PIB-ului. Aspectul ţinut sub tăcere al fiecăruia dintre aceste proiecte era acela că, prin ele, se intenţiona crearea unor profituri uriaşe pentru contractori, precum şi pentru o mână de familii bogate şi influente din ţara care primea împrumutul, în timp ce se asigura dependenţa financiară pe termen lung şi, prin urmare, loialitatea politică a guvernelor de pretutindeni. Cu cât împrumutul era mai mare, cu atât era mai bine. Faptul că povara datoriei apăsând pe spinarea unei ţări îi priva pe cetăţenii acesteia de servicii de sănătate, de educaţie şi de alte servicii sociale timp de decenii, nu era luat în considerare. Între noi discutam deschis despre esenţa înşelătoare a PIB-ului. De exemplu, creşterea PIB-ului poate avea ca rezultat profitul pentru o singură persoană, cum ar fi individul care deţine o companie de utilităţi publice, în ciuda faptului că majoritatea suportă povara datoriei. Cei bogaţi devin şi mai bogaţi, iar cei săraci şi mai săraci. Şi totuşi, din punct de vedere statistic, acest fapt este înregistrat ca progres economic.”

„Ca şi cetăţenii SUA, în general, majoritatea angajaţilor de la Main au impresia că le facem favoruri acestor ţări când le construim centrale electrice, autostrăzi şi porturi. Şcolile noastre şi presa ne-au învăţat să percepem aceste acţiuni ca pe nişte fapte altruiste. Cei care spun astfel de lucruri sunt de foarte multe ori titraţi, au diplome care dovedesc cât sunt de educaţi. Oricum, acestor oameni nici nu le trece prin cap că motivul pentru care ne instalăm ambasade peste tot în lume este acela de a ne servi propriile interese, care, pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea, au însemnat transformarea Republicii americane într-un imperiu global. În ciuda atestatelor de tot felul, astfel de oameni sunt la fel de ignoranţi ca şi coloniştii din secolul al XVIII-lea care credeau că indienii care luptau pentru a-şi apăra pământurile erau unelte ale diavolului.”

Corporatocraţia şi statul unic planetar

Scopul final al tuturor acestor acţiuni este prin urmare crearea statului planetar global. Construirea unor corporaţii internaţionale mamut este principalul mijloc prin care se realizează centralizarea puterii, şi a fost indicat în Protocoalele maeştrilor francmasoni, pe care acum asasinii economici precum John Perkins le duc la îndeplinire:

„Capitalul, pentru a avea mâinile libere şi puternice, trebuie să obţină monopolul industriei şi al negoţului; o mână nevăzută este pe cale de a înfăptui toate acestea, în toate părţile lumii. Îi vom sili apoi să ne ofere o stăpânire internaţională a cărei natură va fi aşa de eficientă încât va putea îngloba în mod abil, fără o luptă făţişă, toate Statele lumii pentru a forma Guvernul nostru Suprem care va conduce întreaga planetă.” (Al cincilea protocol francmasonic) „În curând vom întemeia uriaşe monopoluri, care vor fi izvoare de bogăţii colosale şi de care vor depinde chiar şi marile averi ale creştinilor într-o aşa măsură, încât vor fi înghiţite de ele, cum se întâmplă cu creditul Statelor a doua zi după o prăbuşire politică. Domnii economişti care sunt de faţă vor şti să aplice şi să preţuiască însemnătatea acestei combinaţii.” (Al şaselea protocol francmasonic) „În viziunea noastră împrumuturile stau permanent deasupra capetelor guvernanţilor precum o sabie a lui Damocles. Împrumuturile externe sunt întocmai ca nişte lipitori care nu se mai pot desface de pe trupul statului decât atunci când cad singure sau atunci când statul le aruncă deoparte cu hotărâre. Totuşi statele din cauza prostiei lor fără margini nu numai că cel mai adesea nu le desfac, ci chiar continuă să şi le aplice, astfel că până la urmă multe dintre aceste state trebuie să piardă în urma acestor masive şi abile "luări de sânge" benevole. Atâta timp cât împrumuturile sunt doar interne, aceasta nu face decât să mute banii din buzunarul săracului în acela al bogatului. Dar atunci când noi am cumpărat prin corupţie şi viclenie persoanele cele mai influente care ne trebuiau, urmărind astfel strămutarea cât mai grabnică a împrumuturilor la extern, aproape toate bogăţiile statelor au început să curgă ca nişte fluvii spre tezaurele noastre şi în urma acestui tratament aproape toţi oamenii au început să ne plătească un bir de robi.” (Al douăzecilea protocol francmasonic)

În cartea sa, John Perkins nu face decât să arate în detaliu cum sunt puse în practică directivele masonice de mai sus. După cum şi el punctează, încetul cu încetul acestea au fost transformate în valori şi modele de comportament care au înlocuit adevăratele valori, fiind infiltrate prin intermediul educaţiei şi imitaţiei sociale în rândul maselor.

„Acest sistem este alimentat de ceva mult mai periculos decât conspiraţia. El este condus de un concept care a ajuns să fie acceptat drept literă de lege: orice creştere economică este în avantajul omenirii şi cu cât este mai mare această creştere, cu atât mai răspândite sunt beneficiile ei. Această credinţă mai are şi un corolar, şi anume că aceia care excelează în alimentarea focului creşterii economice trebuie preamăriţi şi recompensaţi, în timp ce aceia născuţi la periferie pot fi exploataţi după bunul plac.

Evident, conceptul este unul eronat. Ştim că în multe ţări doar o mică parte a populaţiei beneficiază de creşterea economică, în vreme ce pentru majoritatea această creştere poate genera efectiv situaţii din ce în ce mai disperate. Acest efect este întărit de concepţia conform căreia liderii industriali care pun în mişcare sistemul ar trebui să se bucure de un statut special, concepţie din care izvorăsc multe dintre problemele noastre actuale. Când femeile şi bărbaţii sunt recompensaţi pentru lăcomie, atunci lăcomia devine un stimulent corupător. Când înfruptarea din resursele Pământului o considerăm totuna cu sfinţenia, când ne învăţăm copiii să se ia la întrecere cu toţi dezechilibraţii, când uriaşe părţi din populaţie le considerăm ca fiind inferioare unei elite minoritare, atunci chiar că o căutăm cu lumânarea. Şi o şi găsim.

În strădania lor de a duce pe culmi imperiul global, corporaţiile, băncile şi guvernele (reunite sub denumirea colectivă de corporatocraţie) îşi folosesc puterea financiară şi politică pentru a avea garanţia că şcolile, afacerile şi mass-media noastră susţin atât concepul fals, cât şi rezultatul acestuia. Ele ne-au adus în situaţia în care civilizaţia noastră mondială a ajuns un fel de maşină monstruoasă care necesită cantităţi de combustibil şi de întreţinere în creştere exponenţială, într-atât de uriaşe încât, în cele din urmă, aceasta va consuma totul, nemairămânându-i altă soluţie decât să se devoreze pe sine.

Una dintre funcţiile cele mai importante ale corporatocraţiei este de a perpetua, extinde şi consolida în permanenţă acest sistem. Vieţile celor care „au reuşit", precum şi posesiunile lor – reşedinţele, iahturile şi avioanele particulare – sunt prezentate ca nişte modele care să ne stimuleze pe noi toţi să consumăm şi iar să consumăm, la infinit. Orice ocazie este exploatată din plin pentru a ne convinge că achiziţionarea de bunuri este datoria noastră civică, prădarea planetei este benefică pentru economie şi, în consecinţă, ea serveşte intereselor noastre superioare.” (John Perkins face aici referire la îndemnul oficial pe care conducerea SUA l-a făcut către cetăţenii săi în timpul războiului din Irak, atunci când le-a spus că „este o datorie patriotică să consume”.)

Acţiunile asasinilor economici lasă în urmă doar dezastre

Peste tot pe unde acţionează, asasinii economici lasă în urmă ravagii: distrugeri ecologice ireparabile, secătuirea rezervelor naturale, sărăcie, foamete, sclavie, mizerie, dependenţă. Referindu-se la misiunea sa din Ecuador, John Perkins creionează doar o parte dintr-un tablou înfricoşător, care se vrea a fi extins la nivelul întregii lumi, pentru a facilita implementarea statului unic planetar ca unică soluţie de salvare:

„La vremea primei mele vizite, în 1968, Texaco de-abia descoperise petrolul din regiunea amazoniană a Ecuadorului. Astăzi, petrolul reprezintă aproape jumătate din exportul ţării. O conductă ce traversează Anzii, construită la scurt timp după vizita mea, a avut de atunci scurgeri de peste o jumătate de milion de barili în fragila pădure tropicală – de peste două ori cantitatea scursă în cazul Exxon-Valdez. Azi, o nouă conductă, de 3 miliarde de dolari, cu o lungime de trei sute de mile, construită de un consorţiu organizat de tip Asasini Economici, promite să ducă Ecuadorul printre primii zece furnizori de petrol ai Statelor Unite (observăm că această formă de dependenţă economică şi sclavie statală este prezentată drept un privilegiu de care ţările în cauză ar trebui să fie mândre – n.n.). Întinderi uriaşe din pădurea tropicală au fost distruse, papagalii macao şi jaguarii aproape că au dispărut, trei culturi indigene din Ecuador au fost împinse în pragul extincţiei, iar râuri pure au fost transformate în haznale curgătoare. În aceeaşi perioadă, reprezentanţii culturilor indigene au început să riposteze. De exemplu, la 7 mai 2003, un grup de avocaţi americani, reprezentând peste treizeci de mii de locuitori indigeni ai Ecuadorului, au intentat un proces de 1 miliard de dolari, împotriva Chevron Texaco Corp. Plângerea consta în faptul că, între 1971 şi 1992, gigantul petrolier aruncase până la patru milioane de galoane pe zi de ape toxice, contaminate cu petrol, metale grele, cancerigene, în gropi deschise şi râuri, şi că aceeaşi companie a lăsat neacoperite aproape 350 de asemenea puţuri care continuă să omoare atât oameni, cât şi animale.”

„Din cauza semenilor mei de la Main şi a mea, Ecuadorul este azi într-o stare mult mai rea decât era înainte de a cunoaşte „miracolele” economiei, finanţelor şi tehnologiei moderne. Începând din 1970, în timpul perioadei denumite eufemistic Boom-ul petrolier, nivelul oficial de sărăcie a crescut de la 50% la 70%, iar datoria publică a ajuns de la 240 milioane de dolari la 16 miliarde. Între timp, partea din resursele naţionale alocată celor mai sărace segmente ale populaţiei s-a redus de la 20% la 6%.

Datoria lumii a treia a crescut la peste 2,5 trilioane de dolari, iar costul administrării sale - peste 375 miliarde pe an în 2004 - este mai mult decât plăteşte toată lumea a treia pe educaţie şi sănătate, şi de douăzeci de ori mai mare decât suma primită anual ca ajutor internaţional de către ţările în curs de dezvoltare. Peste jumătate din populaţia lumii supravieţuieşte din mai puţin de doi dolari pe zi, ceea ce înseamnă, în mare, aceeaşi sumă pe care o primeau la începutul anilor '70. Între timp, procentul de la vârf, de 1% din familiile lumii a treia, deţine între 70% şi 90% din toate resursele financiare private şi proprietăţile din ţările lor; procentul efectiv este în funcţie de ţara respectivă.

Din cauza proiectelor asasinilor economici, Ecuadorul este copleşit de datoria externă, trebuind să aloce o parte exorbitantă din bugetul naţional pentru a o achita, în loc să-şi utilizeze capitalul pentru a-i ajuta pe milioanele de cetăţeni ai săi, înregistraţi oficial ca trăind sub pragul sever al sărăciei. Singura modalitate prin care Ecuadorul poate să-şi achite obligaţiile externe este de a-şi vinde pădurile tropicale către companiile petroliere. Într-adevăr, unul dintre motivele pentru care asasinii economici şi-au îndreptat de la început privirile asupra Ecuadorului s-a datorat convingerii că marea de petrol de sub regiunea Amazonului rivalizează cu câmpurile petrolifere din Orientul Mijlociu. Imperiul global îşi revendică partea sa sub forma concesiunilor petroliere.

Această cerere a devenit deosebit de urgentă după 11 septembrie 2001, când Washingtonul se temea că s-ar putea opri furnizarea de petrol din Orientul Mijlociu. Pe deasupra, Venezuela, cel de-a1 treilea furnizor al nostru de petrol, alesese de curând un preşedinte populist, pe Hugo Havez, care a adoptat o poziţie foarte fermă împotriva a ceea ce noi numeam imperialismul SUA; el a ameninţat să întrerupă vânzările către Statele Unite. Asasinii economici eşuaseră în Irak şi în Venezuela, dar reuşiseră în Ecuador; acum aveam să-1 stoarcem de tot ceea ce ne putea da.

Ecuadorul este una dintre ţările tipice, aduse de asasinii economici în dependenţă economică şi politică totală. Pentru fiecare 100 de dolari de petrol brut extras din pădurea tropicală ecuadoriană, companiile primesc 75 de dolari. Din suma rămasă de 25 de dolari, trei sferturi trebuie să meargă în contul datoriei externe. Mare parte din ceea ce rămâne acoperă cheltuielile militare şi guvernamentale – ceea ce înseamnă că rămân în jur de 2,5 dolari pentru sănătate, educaţie şi programe menite a-i ajuta pe săraci. Astfel, la fiecare sută de dolari luată pentru petrolul extras din Amazon, mai puţin de 3 dolari ajunge la oamenii cu cea mai mare nevoie de bani, aceia ale căror vieţi au fost atât de crunt afectate de baraje, foraje şi de conducte şi care mor din lipsa mâncării comestibile şi a apei potabile.”

Colonialismul modern sub masca civilizării şi modernizării

Acţiuni similare, având aceleaşi efecte, au fost realizate de asasinii economici precum John Perkins şi în alte ţări: Indonezia, Venezuela, Panama, Arabia Saudită, Iran, etc. În cartea sa el le descrie pe larg. Privind însă lucrurile în ansamblu observăm din nou că toate cele prezentate mai sus sunt doar consecinţa punerii în practică a unei directive cuprinse în al treilea protocol al maeştrilor francmasoni:

„Popoarele sunt înlănţuite prin munca grea, cu mai multă eficienţă şi tărie decât au fost înlănţuite de sclavie şi robie. Din sclavia antică ori din robia Evului Mediu se mai putea scăpa uneori, într-un fel sau altul. Sclavii puteau fi răscumpăraţi, dar astăzi noi urmărim ca majoritatea oamenilor să nu poată scăpa de mizerie.”

Această nouă formă de sclavie este însă şi mai periculoasă decât cea din vechime, pentru că este una ascunsă, insidioasă. Colonialismul modern face din oameni nişte sclavi cu atât mai docili şi mai uşor de condus, cu cât li se inoculează pe toate căile ideea că toate acestea sunt făcute în interesul şi pentru confortul lor:

„Ingeniozitatea construcţiei acestui imperiu modern îi eclipsează pe centurionii romani, pe conchistadorii spanioli şi pe coloniştii europeni din secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea. Noi, asasinii economici, suntem deosebit de abili; am învăţat din istorie. Astăzi, nu mai purtăm săbii. Nu mai purtăm armuri sau haine care să ne scoată în evidenţă. În ţări precum Ecuadorul, Nigeria, Indonezia ne îmbrăcăm asemenea profesorilor sau proprietarilor de magazine de acolo. În Washington şi Paris, arătăm ca nişte birocraţi din guvern sau ca nişte bancheri. Părem modeşti, normali. Vizităm şantiere în proiectare şi cutreierăm prin satele sărace. Proclamăm altruismul, discutăm cu ziarele locale despre minunatele acţiuni umanitare întreprinse de noi. Acoperim mesele de conferinţă ale comisiilor guvernamentale cu hârtiile noastre şi cu proiectele noastre financiare, şi ţinem cursuri la Harvard Business School despre miracolele macroeconomiei. Suntem în legalitate, lucrăm pe faţă. Sau aşa ne autozugrăvim şi aşa suntem acceptaţi. Acesta este felul în care funcţionează sistemul. Rareori recurgem la ceva ilegal, deoarece sistemul însuşi este construit pe subterfugii, fiind prin definiţie unul legitim.”

„În orice caz, şi acesta este un avertisment foarte serios, dacă noi dăm greş, o rasă cu mult mai ticăloasă intră în scenă, aceia cărora asasinii economici le spun şacalii, bărbaţi care descind direct din acele imperii timpurii. Şacalii se află întotdeauna undeva, pândind din umbră. Când apar ei, şefi de state sunt îndepărtaţi sau mor în „accidente” violente. Şi dacă se întâmplă ca vreun şacal să dea greş, aşa cum au făcut-o în Afganistan şi în Irak, atunci reapar vechile modele. Când şacalii eşuează, atunci treaba pică în sarcina armatei.”

John Perkins a vorbit despre acţiunile sale în ţările arabe sau ale Americii Latine. Cel care îi citeşte cartea nu se poate împiedica să nu observe că şi în România s-a acţionat în acelaşi mod. Creşterea galopantă a datoriei naţionale, dezastrele ecologice de la Roşia Montană, distrugerea agriculturii autohtone, isteria gripei aviare, afacerile cu petrol, privatizările frauduloase din domeniul Electricităţii, autostrada Bechtel, toate se încadrează perfect în stilul de acţiune al unor asasini economici. Se dezvăluie astfel cu o foarte mare claritate modul în care aceştia au acţionat cu sprijinul unor personaje din sfera politică, ce au trădat România, în schimbul acumulării unor averi personale şi al obţinerii unei temporare puteri politice. Vă invităm să citiţi această carte şi să reflectaţi.

Bibliografie:
John Perkins – Confesiunile unui asasin economic, Editura Litera Internaţional, 2007.