Scrisoare deschisa catre presedintele Traian Basescu

Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu
statornică scârbă.  Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de
împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi
indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele.
Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi
deveni altceva decât eşti, dar am vrut să sper că măcar vei încerca să
pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă. Ex
nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat:
reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea
măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor.
Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi
când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita
ta.
Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai
acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de
personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale
revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale.
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat
atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă.
Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în
dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza
să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt
mai bine crescut decât tine.
Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am
privit cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru
puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că
poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea
instrumentul schimbării în bine al ţării.
Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia
dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai
schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur
înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană,
prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai întunecat
fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului
pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită
smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai
multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili
şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin
de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după
legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie,
promiscuitate şi decădere a instituţiilor.
Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta
scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu
că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii
generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322,
moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta
să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul
qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost
dat să văd atât risipă de resurse (ale statului, ale instituţiilor
publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur
scop: împroşcatul cu mizerie.
Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a
ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost
pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.
Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu
iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când
îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din
laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu
poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o
nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu
împrumut, domnule Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care
se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim
cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei
care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum
ştii să faci. Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de
el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să
cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost
gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea
noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru
că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar
trudim, îndurăm şi plătim biruri.
Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi
nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea
care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii.
Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o
ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină
pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie
nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul
tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a
şti să o chivernisiţi.
Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii
deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite
europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale
unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de
ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale
favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi
numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească
sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi
fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să îmbogăţească afacerişti
suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci,
biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile
acelea.
În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o
ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a
doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară,
preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua.
Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de
ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la
televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete.
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice
şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor,
mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis
definitiv acolo unde îţi e locul. Atunci când, nu are rost să ne mai
ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara,
tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul!
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am
promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi
promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să
te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele
ţării mele. Du-te!
Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc.
Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor
alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea
multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai
ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor
da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat,
iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de
meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu
care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau
puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o
putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian
Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.