Scrisoare deschisă către preşedintele României

Domnule Băsescu,

Apelez şi eu la această modalitate care, văd, este la modă, de a vă trimite o scrisoare deschisă. Sigur nu o veţi citi, pentru că nu aveţi timp, cum nu aţi avut nici pentru numeroasele memorii pe care Asociaţiile cadrelor militare în rezervă şi în retragere vi le-au trimis, memorii prin care vă atenţionam asupra nedreptăţii ce ni se va face prin promulgarea legii care desfiinţează pensiile militare. Ne-a răspuns, la unul din numeroasele memorii, un consilier de stat de la Preşedinţie, care ne informa că "aspectele semnalate ţin de proiectul de lege al cărui iniţiator este Guvernul" şi, ca urmare, a trimis memoriul nostru acestei instituţii. Inutil efort din partea domnului consilier, pentru că memorii cu un conţinut asemănător fuseseră trimise şi la Guvern, şi la Senat, şi la Camera Deputaţilor, şi la Curtea Constituţională, şi la Avocatul Poporului... Degeaba. A ţinut cineva din aceste instituţii cont de ele? Nimeni. Păcat de hârtia şi tonerul consumate, materiale cumpărate din cotizaţiile membrilor respectivelor asociaţii!
Poate că nu aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aş fi văzut, pe un post de televiziune, cum un mare OM, un mare ARTIST nu reuşea să-şi ascundă lacrimile de neputinţă în timp ce vorbea despre umilinţa ce i-a fost dat s-o trăiască la apusul vieţii sale. Este vorba de maestrul Ion Lucian, actorul care multora dintre noi ne-a descreţit frunţile, făcându-ne să trecem mai uşor peste greutăţi, să privim viaţa cu alţi ochi. "Am fost bolnav toată viaţa de optimism. Acum m-am vindecat.", spunea maestrul, referindu-se nu atât la cartea sa de memorii, sugestiv intitulată "Biruinţele unui învins", cât mai ales la deziluziile din ultima perioadă. Dacă un om, ajuns la venerabila vârstă de 86 de ani, regretă că nu a plecat din ţară, când i s-au oferit tot felul de ocazii, care de care mai tentate şi mai onorante, ce pretenţii să mai avem de la tinerii cărora viitorul nu le mai oferă nicio şansă în această ţară?
Şi eu am fost un optimist, domnule Băsescu. Acum nu mai sunt. Am ajuns aşa din cauza dumneavoastră şi a celor care vă înconjoară şi pe care îi susţineţi în fucţiile pe care, vremelnic, le ocupă, cei mai mulţi dintre ei nemeritat. Cei care m-au cunoscut de-a lungul timpului - ca elev în liceul militar sau în şcoala de ofiţeri, apoi ca ofiţer - îşi mai amintesc, poate, de optimismul pe care îl degajam, chiar dacă, după marşuri de zeci de kilometri, nu-mi mai simţeam picioarele în bocanci, chiar dacă eram ud până la piele pe câmpurile de instrucţie şi de aplicaţii sau în poligoane, chiar dacă, uneori, din cauza "inamicului vigilent", cei care, pe timpul aplicaţiilor, aveau misiunea să ne aducă hrana şi apa ajungeau la subunitatea pe care o comandam după o zi sau două.
Optimist am rămas şi după aceea când, ca ziarist militar, îmi toceam pingelele umblând - pe arşiţă, prin ploaie, prin viscol - după subiecte pentru viitoarele materiale de ziar. Şi am umblat, domnule Băsescu, destul de mult. Şi prin poligoane, şi pe câmpurile de instrucţie şi de aplicaţii, şi pe la cele două (dacă nu chiar trei!) canale, şi pe tarlalele nesfârşite din Insula Mare a Brăilei, unde trudeau din greu militarii, şi la irigaţii, şi la minele de cărbune, şi la Casa Poporului, şi pe la alte construcţii (unele dintre ele fiind şi acum în stadiul în care le-au prins evenimentele din decembrie 1989), şi pe terasamentele de cale ferată din mai toate regionalele CFR, şi pe la pichetele de grăniceri uitate de lume. Aşa se făcea un ziar pe atunci, nu ca acum, după ştirile de la televizor despre incendii, inundaţii, deraieri de trenuri, accidente de circulaţie, furturi, violuri, tâlhării, omoruri sau câte şi mai câte alte grozăvii, sau după comunicatele de presă primite de la diverse instituţii ale statului.
Peste tot pe unde s-au instruit sau au trudit militarii am umblat, domnule Băsescu. Şi, când spun militari, nu mă refer doar la cei în termen. Mă refer la toţi. Şi la ofiţeri, şi la maiştri militari, şi la subofiţeri, dar, mai ales, la locotenenţii pe care nu-i deosebeai de soldaţi, nici ca vârstă, nici ca uniformă, fiind îmbrăcaţi toţi la fel, cu aceeaşi ţinută de instrucţie sau de lucru. Pe ei, pe locotenenţi, i-am văzut, în marşuri istovitoare, în fruntea plutoanelor, cărând în spate raniţa cu cele trebuincioase, raniţă care, vă asigur, cântărea destul de mult. I-am văzut pe unii sărind în sus de bucurie atunci când, în aplicaţii sau în tabere de instrucţie fiind, erau anunţaţi că soţia, rămasă singură acasă, a adus pe lume un copil. M-am întristat şi am suferit alături de alţii când, aflaţi departe de casă, acolo unde îi chema datoria de militar, primeau vestea că i-a părăsit, pentru totdeauna, careva dintre cei dragi, iar ei nu i-au fost alături în ultimele clipe de viaţă. Pe mulţi i-am regăsit după aceea, în nenumăratele mele peregrinări prin ţară, în cămine de garnizoană, multe dintre ele neîncălzite şi duhnind a igrasie, visând la un apartament al lor, unde să-şi aducă familia aflată la sute de kilometri depărtare. Şi eu am visat la acelaşi lucru mulţi ani, domnule Băsescu, ca să nu mai fiu "tată de duminică" pentru copiii mei, copii care au fost dezamăgiţi că, în prima lor zi de şcoală, nu au putut să se mândrească în faţa colegilor cu tatăl lor - ofiţerul.
Multora dintre cadrele militare le-am văzut feţele iradiind bucuria când obţineau cu subunitatea calificativul maxim la trageri, sau când reveneau din aplicaţii fără ca să se fi întâmplat "ceva deosebit". Pentru că, uneori, se mai întâmplau şi astfel de lucruri. Aşa este când lucrezi cu oameni şi cu tehnică. Uitau atunci de zilele şi nopţile obositoare de antrenament, când se aplecau părinteşte asupra fiecărui soldat, pentru a-l deprinde cu abc-ul ostăşiei. I-am văzut, pe cei detaşaţi cu subunităţile la lucrări în economia naţională sau în agricultură, punând umărul alături de soldaţi, pentru ca subunităţile pe care le comandau să-şi termine norma la timp.
Locotenenţii de atunci sunt astăzi în rezervă. Unii generali, alţii colonei, alţii maiori. Alţii (destul de mulţi) sunt doar... amintiri. Aceştia din urmă, plecaţi prea devreme dintre noi, cel puţin sunt liniştiţi, acolo unde sunt. Până la ei nu poate ajunge umilinţa la care noi, cei care ne încăpăţânăm să rămânem în viaţă, suntem supuşi astăzi, prin această mascaradă de recalculare a pensiilor, ai cărei autori sunteţi dumneavoastră şi membrii Guvernului pe care îl păstoriţi.
Vă scriam, puţin mai înainte, domnule Băsescu, despre bucuria pe care o trăiau unele dintre cadrele militare la aflarea veştii că soţia, aflată la sute de kilometri depărtare, a dus pe lume un copil. O astfel de veste am primit şi eu, în timp ce mă aflam, la aproape 200 km distanţă faţă de garnizoana de reşedinţă, într-o tabără de instrucţie. Peste trei zile, prin bunăvoinţa comandantului de atunci al Diviziei, am fost trimis acasă, nu pentru a declara copilul la Starea Civilă (acest lucru mai putea aştepta până la revenirea din tabără, nu?), ci pentru a-mi încuraja soţia care, distrusă, veghea la căpătâiul boţului de carne căruia doar ce-i dăduse viaţă şi în care viaţa abia mai pâlpâia. Dacă, în acea zi de decembrie, aş fi fost lângă soţia mea, aş fi găsit, poate, un "impuls" pentru medicii şi asistentele care ar fi trebuit să-i facă naşterea mai uşoară. Dar, nu! Eu eram acolo unde mă chema DATORIA. Acum, mai exact peste trei luni, primul meu copil ar fi împlinit 36 de ani...
Spuneaţi, domnule Băsescu, în octombrie 2009, la o întâlnire cu reprezentanţi ai Asociaţiilor cadrelor militare în rezervă şi în retragere, în chiar prima zi a campaniei electorale pentru cel de-al doilea mandat de preşedinte, că unul din momentele cu care aţi fost mândru în cariera de politician a fost acela în care aţi fost avansat la gradul de colonel în rezervă şi aţi ajuns egal în grad cu tatăl dumneavoastră, ceea ce înseamnă că acesta, dacă ar fi trăit, şi-ar fi văzut visul cu ochii. Tatăl meu nu a trăit, domnule Băsescu, nici măcar să mă vadă cu stelele de loctenent pe umăr. Nici cu tresele de elev caporal nu m-a văzut, pentru că am ajuns acasă mult prea târziu, când el era condus pe ultimul drum, spre cimitirul de la marginea satului. Şi cunosc numeroase astfel de cazuri în care colegi de-ai mei sau alte cadre militare n-au putut nici măcar să-şi conducă părinţii, bunicii, uneori chiar şi fraţii, pe ultimul drum. Şi-au înghiţit lacrimile, au strâns din dinţi şi şi-au făcut mai departe datoria faţă de ţară, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi acum, vin unii, printre care şi dumneavoastră, şi îşi pun întrebări în legătură cu pensiile militare! Ba chiar mai propuneţi şi soluţii "echitabile" pentru diminuarea acestora!
Nu mă pot abţine să nu reproduc un fragment din alocuţiunea pe care aţi susţinut-o în ziua de 25 octombrie 2009, la Ansamblul Monumental de la Carei, cu ocazia manifestărilor prilejuite de sărbătorirea "Zilei Armatei Române". Iată ce spuneaţi atunci: "Probabil că viitorul va aşeza armata la locul pe care şi-l dobândeşte în fiecare zi, acela de contributor extrem de important în realizarea politicii externe a României. Este o armată care face ca angajamentele politicienilor români să se traducă în fapte, o armată care, în felul ei, defineşte noua Românie: o Românie democratică, o Românie care se alătură naţiunilor democratice ori de câte ori este nevoie, ori de câte ori libertatea şi libertăţile oamenilor din naţiunile alături de care suntem în Uniunea Europeană şi în NATO au nevoie de forţa armatei. Este o armată căreia astăzi vreau să-i mulţumesc pentru ce a făcut pentru România, în timpul madatului meu de cinci ani, o armată căreia îi voi fi recunoscător, o armată pe care o respect, o armată pe care noi toţi românii avem obligaţia să o respectăm şi să o cinstim".
Câtă demagogie! Câtă ipocrizie! Cât cinism! Pentru că, domnule Băsescu, Armata are deja un loc al ei bine definit, recunoscut de societate, un loc pe care şi l-a înscris în istorie cu sângele vărsat pe câmpurile de luptă de înaintaşi, un loc clădit pe sacrificiile şi renunţările noastre de zi cu zi, ale celor care, acum, suntem consideraţi nişte foşti şi actuali privilegiaţi. Şi au fost numeroase renunţările şi sacrificiile făcute de-a lungul carierei militare. Cărţile de muncă ale soţiilor noastre - ale celor care au aşa ceva, pentru că nu peste tot, pe unde eram noi mutaţi "în interes de serviciu", li se oferea un loc de muncă pe măsura pregătirii - arată la fel ca fişele noastre de evidenţă de la Centrele militare. Iar copiii? Despre ei ce să vă spun? Copiii noştri se pot lăuda că au avut cei mai mulţi colegi la grădiniţă, la şcoala generală sau la liceu. Mereu alţii, şi alţii, şi alţii... Despre prieteni nu pot spune acelaşi lucru, pentru că nu aveau timp să şi-i facă în scurtele răgazuri dintre două mutări dintr-o garnizoană în alta.
Am purtat uniforma militară, cu cinste, mai bine de 30 de ani. Am purtat-o şi am fost mândru de ea. O păstrez şi acum, în şifonier, cu însemnele gradului de colonel, grad pe care l-am primit la termen şi îndeplinind toate cerinţele prevăzute în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare - studii superioare, cursuri postuniversitare ş.a. În cei aproape zece ani care s-au scurs de la trecerea în rezervă, nu am îmbrăcat niciodată uniforma militară, cu toate că mi s-a conferit acest drept. Mă întreb dacă mai are rost să o păstrez, doar aşa, ca pe un obiect din recuzita prăfuită a unui teatru, pentru că, aşa cum evoluează lucrurile, Armata ajungând un fel de paria a societăţii, nu cred că voi mai fi vreodată în stare s-o îmbrac. Cine ştie, poate, când va veni acel moment inerent al vieţii şi mă va pregăti pentru cele veşnice, familia îşi va aminti de uniforma mea militară şi se va gândi că va face economie dacă nu va mai da banii pe un costum nou, cum se obişnuieşte în astfel de situaţii...
Nu sunt un nihilist, domnule Băsescu. Pentru că, spre deosebire de nihilişti, care neagă rânduielile, instituţiile, morala, fără a le opune altele superioare, eu, măcar în ceea ce vă priveşte, voiam să pun ceva mai bun. Şi asta, în mod democratic. De aceea nu v-am votat niciodată. Nici când aţi candidat la Primăria Genearală a Capitalei, nici atunci când, ignorându-vă limitele, aţi aspirat la funcţia supremă în Stat. Şi aţi reuşit, iar eu m-am resemnat cu gândul că nu pot schimba nimic. Pentru că, la alegerile din 2009, cei care v-au votat au fost cu 5.275.808 mai mulţi decât mine. Câţi au fost în 2004, nu-mi mai amintesc şi nici nu cred că mai are vreo importanţă. Dintre cei care v-au dat " încrederea în decembrie 2009", unii poate chiar au crezut în dumneavoastră, alţii au zis că, votându-vă, aleg răul cel mai mic. S-au înşelat amarnic, pentru că acum îşi dau seama că au ales tocmai răul cel mare. Ar însemna să fiu cinic dacă m-aş bucura că, împreună cu mine, suferă şi ei acum. Pentru ei nu pot să spun decât "Iartă-i, Doamne, că nu au ştiut ce fac!"
Bănuiesc că, de-a lungul celor aproape şase ani de când vă găsiţi la Cotroceni, mulţi dintre cei care vi s-au adresat în scris v-au cerut ceva. Să-i ajutaţi să depăşească un necaz, să interveniţi pentru a li se repara nedreptatea ce li s-a făcut. Eu nu vă cer nimic. Aş fi vrut să vă cer, totuşi, ceva. Să aveţi măcar puţin respect pentru uniforma militară şi pentru cei care au purtat-o sau o poartă încă. Doar atât! Dar nu poţi să-i ceri unui om ceva ce nu are! Prin felul în care vă comportaţi, dovediţi că nu aveţi nici urmă de respect, nu numai faţă de Armată, ci faţă de întregul POPOR. Şi atunci, eu de ce ar trebui să vă respect, domnule Băsescu? Respect instituţia, funcţia, dar nu pe omul care o ocupă. Bruma de respect pe care v-o purtam s-a topit, s-a evaporat în momentul în care v-am văzut jurând strâmb, cu mâna pe Biblie. Închei, deci, spunându-vă: Aşa să vă ajute Dumnezeu!

Colonel (r.) Ilie Bâtcă