Generalilor si amiralilor activi, in rezerva si in retragere

SCRISOARE DESCHISĂ

Generalilor şi amiralilor
activi, în rezervă şi în retragere

Domnilor generali şi amirali,

De trei-patru ani, cu precădere în ultimii doi, Armata României este silită să poarte povara unor împrejurări fals-istorice degradante. Tot mai aplicat cu putinţă, este măcinată de confuzie, neîncredere, dezrădăcinare culturală, imixtiuni excesive şi de aiurea în fluxurile care îi menţin vitalitatea operaţională; de politizarea nonşalantă a promovărilor în funcţii superioare; de contraperformanţă specifică şi atomizarea condiţiei morale; de pulverizarea încrederii şi a speranţei, de rumoare şi malignizarea apatiei şi a dezinteresului general; de degradarea relaţiilor de încredere şi construcţie instituţională, a spiritului critic şi a atitudinilor performante; de rutinare, aplatizare şi gregarizare a energiilor constructive, performante; de acutizarea insecurităţii morale şi profesionale; de întronarea unui păgubos şi extrem de periculos echilibru mercantil în relaţiile intrainstituţionale; de dezagregarea şi batjocorirea aşteptărilor decente ale majorităţii covârşitoare a personalului militar şi civil; de dezarmonie şi obercăială în orizonturile de aşteptare imediată, la toate nivelurile de afirmare instituţională; de inducerea în unitatea de corp a Oştirii a unor virulente promiscuităţi dizolvante; de utilitatea degradantă, descurajatoare a sprijinului ministerial ...
Ştiţi bine, toate acestea se ascund fie prin tăcerea malignă a liderului Statului Major General, plantată asupra realităţilor profunde ale instituţiei militare (în cei patru ani de exercitarea a funcţiei nu a manifestat nicio atitudine publică, relativă la problemele sensibile ale Armatei!), fie în spatele promisiunilor tranchilizante ale comandantului suprem, distribuite ca narcotic al deznădejdii şi neîncrederii, fie în spatele misiunilor externe, prezentate opiniei publice triumfalist, mai cu seamă atunci când ne aducem acasă camarazii în veşmintele de plumb ale morţii.
Peste toate acestea, în toţi aceşti ani, instituţia militară naţională, cu concursul tacit şi contribuţia manifestă, condamnabilă, a şefului Statului Major General, a devenit, în condiţia integrală a existenţei sale, ţinta activă, predilectă a unei prigoane demente, consecinţele evidente ale acesteia relevând: decredibilizarea şi marginalizarea socială a instituţiei militare naţionale; înjosirea nemiloasă şi sistematică a tuturor purtătorilor uniformei militare; demoralizarea neîncetată a militarilor, îndeosebi a celor tineri; elaborarea şi aplicarea de constrângeri psihice şi de discriminări sociale şi profesionale; subestimarea valorosului corp de civili care şi-au înfrăţit existenţa cu rostul de azi al Armatei; spolierea la drumul mare a nădejdii într-un trai decent şi a credinţei în profesia militară.

Domnilor generali şi amirali,

Aţi trăit dimpreună cu noi tinereţea, înfrigurată de lipsuri şi nesomn, mai mereu departe de atmosfera primitoare a căminului, departe de puţinul acceptat, aşa ca la ordin, al unei vieţi decente. Tocmai de aceea, astăzi, îndurând, ca mulţi alţii, suferinţa pe care, e limpede, sub bagheta şi la ordinele comandantului suprem, ne-o provoacă un grup de ticăloşi înstrăinaţi deplin oricăror scrupule, ştiindu-vă, pe cei mai mulţi dintre dumneavoastră, de-o viaţă, nu pot să nu mă întreb şi, dincolo de orice retorică, implicit, să vă întreb:
 Cum de puteţi pune liniştiţi capul pe pernă, ştiind ce se întâmplă cu instituţia căreia i-aţi fost credincioşi o viaţă, cei mai mulţi amanetându-şi copilăria unui vis care, iată, în chip meritat, vi s-a împlinit, la propriu şi la figurat, stelar?
 Cum de vă rabdă sufletul să vedeţi că Armata, care v-a oferit cele mai înalte demnităţi militare, este umilită peste măsură şi să staţi deoparte?
 Cum de suportaţi să vedeţi instituţia care v-a acordat cele mai frumoase şi trainice onoruri, călcată în picioare şi umilită de un grup bine definit de nemernici? Chiar, nu vă doare sufletul?
 Ce sentimente vă încearcă, privindu-vă uniforma, împodobită grandios cu cele mai râvnite însemne militare, cu sumedenia de ordine, decoraţii şi medalii de tot felul, ştiind că instituţia fără de care nu le-aţi fi putut dobândi, este batjocorită până dincolo de marginile firii?
 Cum de puteţi suporta umilinţele care ne sunt în mod programat administrate sub comanda supremă a unui aventurier needucat, incult, răzbunător şi pervers până dincolo de închipuire?
 Cum de suportaţi batjocorirea şi dezavuarea agresivă a singurei profesii în care, trimişi la moarte fiind, spunem, nu surâzând, dar nici afectaţi de tragic, „Am înţeles!”?
 Cum de suportaţi dezonorarea agresivă, susţinută şi întreţinută de manifestări golăneşti notorii, a 30 – 40 de ani de carieră în care aţi trăit, ca într-un rezumat absurd al ultimei dorinţe, bucuria familiei doar în duminicile „salvate” de întâmplări doar de Dumnezeu ştiute? În care aflaţi ce vă mai fac copiii, dacă au luat sau nu premiu sau dacă au trecut sau nu clasa, dacă sunt sănătoşi sau dacă se simt bine după operaţie ... în nesomnul, noroaiele, frigul şi asprimea poligoanelor de instrucţie? În care nu v-aţi putut veghea trecerea părinţilor dintr-o lume într-alta, ducându-se cu dorul vostru şi părerea de rău că nu v-au avut aproape nici lângă patul morţii, pentru că, nu-i aşa, vă aflaţi mai mereu în misiune? În care aţi luat, pentru că aţi primit ordin, drumul garnizoanelor ţării, frustrându-vă astfel copiii de privilegiul natural al casei părinteşti? În care, ştiţi asta, nu puţini dintre noi, subordonaţii dumneavoastră, am plătit devotamentul instituţional cu sacrificarea edificiului matrimonial? Cum de suportaţi?
 Cum de vă complaceţi în starea unei mase amorfe peste capul căreia trec toate injuriile şi nedreptăţile urii şi ale dispreţului guvernamental şi parlamentar, când, dimpotrivă, trebuie să vă repugne decisiv orice gest şi tendinţă de profanare a conştiinţei noastre profesionale?
 Chiar, vă este atât de indiferent modul în care vă privesc de-acum cei pentru care aţi fost idoli şi, poate, mai mult decât atât?
 Chiar, nu vă interesează în niciun fel ce este în sufletul nostru, al celor pe care i-aţi avut sub comandă, pe care i-aţi comandat? Ce simţim atunci când strigând-vă, cautându-vă, chemându-vă, nu dăm de dumneavoastră? Nu pot să cred aşa ceva!

Domnilor generali şi amirali,

Nu sunteţi punctele terminus ale suferinţei noastre şi nici încurajatorii de înşelătoare zvârcoliri subterane, sunteţi posturile de avangardă şi salvgardare ale spiritului şi atitudinilor noastre constructive, decente şi fireşti;
Nu sunteţi beneficiarii latenţi ai prestigiului nostru patrimonial, sunteţi precursorii lui militanţi;
Nu sunteţi nucleele pline de orgolii ale unor adunături sectare, sunteţi vectorii unei solidarităţi ample, cu valoare şi distincţie naţională;
Nu sunteţi consecinţa bastardă a unei întâmplări sau alta, sunteţi argumentul unei continuităţi istorice, unice şi irepetabile, sunteţi cei datorită cărora cei de mâine nu vor trăi sentimentul orfan al ascendenţei;
Nu sunteţi umbra patriotismului în ecuaţia sa postmodernă, sunteţi polul de încredere şi speranţă în care îşi aşteaptă aflarea şi regăsirea disperarea spiritului public...

Domnilor generali şi amirali,

Tăcerea dumneavoastră poate fi lesne asociată unei complicităţi, cu consecinţe din cele mai grave pentru starea istorică a instituţiei militare naţionale. Da, până la un punct, tăcerea este, poate fi, un atribut al reflecţiei, dar, dincolo de el, nimic nu ne poate opri să o considerăm întruchiparea ieftină a laşităţii. Nu sunt îndeajuns nemulţumirile şoptite pe ici-pe colo, încurajările transmise clandestin unor tendinţe sau gesturi de curaj, retorica insalubră a atitudinilor închise sau epistolele expediate unor instituţii care s-au înstrăinat de necrezut de mult de menirea lor dintâi, de rolul lor primordial.
Un militar – aceasta este esenţa menirii sale sociale, nu îşi aparţine întru totul, cu atât mai mult un general sau amiral! Responsabilităţile dumneavostră, ştiţi bine acest lucru, nu sucombă odată cu retragerea din câmpul activ al trudei militare. Moral şi nu numai, nu vă poate fi indiferentă soarta istorică a Armatei României. Nu este o scuză pentru niciunul dintre dumneavoastră că, printr-un dramatic concurs de împrejurări, treburile militare ale instituţiei sunt în gestiunea unui amiral care nu a comandat veodată vreo ambarcaţiune în larg şi, pe deasupra, este puternic virusat de cele mai grave neîmpliniri ale caracterului, că ministru al Apărării Naţionale este un ilustru mafiot, că ne este comandant suprem groparul României postdecembriste. Nu este o scuză, domnilor generali şi amirali! Dimpotrivă, este o circumstanţă, e adevărat, gravă şi, cu atât mai mult, imperativă de a vă pune în rol onoarea, demnitatea, altitudinea şi curajul.
Desolidarizaţi-vă grabnic şi explicit de artizanii şi făptuitorii morali şi nu numai ai dezastrului în care ne-au aruncat aceşti nevolnici ai bunei credinţe! Acum, nu mâine, când, pe oricare din străzile vieţii aceştia fiind, nu le va mai acorda nimeni, nici măcar libidinoasele lor slugi de azi, nici cea mai neînsemnată atenţie. Mai mult decât atât, iertaţi-mi îndrăzneala acestei sugestii, înfăţişaţi-vă în straiele demnităţii dumneavoastră militare, nu unul sau doi, nu trei sau cinci, nu zece sau cinsprezece, ci deodată 300(!), la Cotroceni şi cereţi socoteală comandantului suprem. Nu trebuie lăsat de capul lui, nu trebuie lăsat să meargă până la capăt. Încă respirăm, încă auzim, încă vorbim, încă vedem, încă suntem! Mâine s-ar putea să fie prea târziu!
Doar aşa, reinstalându-vă în sensul fluid al răspunderii dumneavoastră şi al aşteptărilor noastre, puteţi reda urgent încrederea istorică a corpului social naţional şi a întregii Armate în menirea statornică a condiţiei militare naţionale, în rostul ei constituţional. Vă cunosc pe cei mai mulţi dintre dumneavoastră. V-am ştiut altfel. M-am înşelat?

Cu încredere şi speranţă,
Colonel (r) Costinel Petrache