Împărat şi caschetar

(după Mihai Eminescu)

Pe Splaiul Dâmboviţei, în Duster-ul de gală,
Cezarul trece singur, în gânduri adâncit,
Al vremilor trecute alean l-a toropit
Şi-l roade întrebarea dacă vetusta-i şcoală
A scos mai mulţi, pe bandă, sau numai un tâmpit.

Privirea lui atentă-i la forfoteala străzii,
Cât timp se lasă pradă aceste introspecţii:
Poliţia, e bine că am trimis-o-n secţii,
Să merg bară, la bară, la fel ca toţi nerozii,
S-aştept, la semafoare, cuminte-n intersecţii?

Convins că nu e cazul să-şi facă vreun reproş,
Aruncă o privire, spre dreapata, în oglindă,
Să vadă de-i în stare escorta să îl prindă
Din urmă, cât n-apare, la stop, culoarea roş
Şi stinge-n scrumieră ţigara fumegândă.

Se-ntunecă la faţă, gândindu-se la Blaga,
La poliţiştii care şi-au aruncat cascheta,
La ce va face Igaş, de-o dovedi ancheta
Că-n Minister se-ntinde, insidioasă, plaga
Pe care s-o înlături mai poţi doar cu raşcheta.

Să ştie poliţiştii că nu a fost palavră
Când le-a trântit-o-n faţă că nu e loc de scuze,
Că procurorul poate, de-acum, să-i şi acuze
Pentru lozinca aia cu "ordinară javră"
Ce-o are tot românul, ca laitmotiv, pe buze.

Ca marmura de albă, ca ea nepăsătoare,
I-apare-n gând, deodată, ingenua Roberta,
Ajunsă, pentru unii, din fostă miss, experta
În măsluiri de voturi, ce a adus, se pare,
În Parlamentul ţării, la rang de legi, Omerta.

Şi Ponta, şi-Antonescu, micuţii derbedei,
În loc să i se-nchine, precum la Pallas, grecii,
Asupra-i dau năvală, ca în călduri, berbecii
Şi otrăvesc norodul cu ale lor idei,
Voind să o coboare din Pantheon, zevzecii.

O! luptă-te, frumoaso, şi ţine-i în dârlogi,
Precum, odinioară, focoasele-amazoane,
Pe derbedeii ăştia ce umblă cu tromboane
Şi-n urma lor adună cohorte de milogi,
De simt cum, câteodată, m-apucă cu frisoane!

Aşa gândea Cezarul, ajuns pe la Romană,
Blocat fiind în trafic de doi taximetrişti
Ce aşteptau, ca alţii, nerăbdători şi trişti,
Să treacă premierul, grăbit, cu-a lui coloană,
Având în frunte, iarăşi, huliţii poliţişti.

Pe străzile ticsite cu mii de cai putere,
Mulţimea dă în clocot, împrăştiind sarcasme.
Aducerile-aminte, aceste dulci fantasme,
Pentru Cezar rămas-au, azi, unica plăcere
De a domni în ţara prea plină de marasme.

Gavroche & Cosette

Pentru conformitate,
Colonel (r.) Ilie Bâtcă

Roberta, iobag Băsescu, epigon Stalin

Consacru, fără tragere de inimă, cheltuindu-mă aiurea, aceste rânduri doamnei sau domnişoarei - nu-i ştiu poziţia inelului pe deşt - Roberta Anastase.
Respectiva, prin merite intelectuale care-mi scapă, a ajuns unul dintre primii oameni din stat, un stat, e drept, de mâna a doua, vorba mentorului şi stăpânului său.
E toamnă, s-au copt prunele în livezile Căii Lactee şi aş putea scrie, bandajând avânturi literare oprimate, despre burniţă, că tot se screme un nor staţionat deasupra satului meu prahovean să plouă şi nu iese decât o ţârcâială nefericită.

Aş putea încerca un pastel, înmuind pana în călimara lui Vlahuţă.
 Sigur, sărăcia de afară geme şi în curând ar putea deveni urlet.
N-ar fi aiurea să scriu acum despre vrăbii sau cocori?
 Ce să scriu despre această fostă miss, fată care a defilat pe scenele lumii jumătate îmbrăcată, jumătate dezbrăcată şi care a cules lauri pentru merite de şold şi siluetă, când azi îmi pare de-a dreptul dizgraţioasă? Urâţenia care vine din interior nu poate fi mascată cu toate alifiile şi smacurile din lume. Urâţenia dinlăuntru, putregaiul moral care macină ultimul reziduu de demnitate ies la suprafaţă ca nişte furuncule şi ca nişte coşi.

Din acest motiv, doamna sau domnişoara, care pentru unii poate fi Crăiasa din Poveşti, îmi apare butucănoasă, ciupită de vărsat, mare cât o sobă de teracotă şi lată cât un şifonier.
 Roberta Anastase, care a mai păstrat din obiceiurile fostei miss o anume pisiceală, mai potrivită în buduar decât la tribuna Camerei Deputaţilor, a reuşit să-şi sufle nasul direct în farfuria cu supă a democraţiei. A făcut-o brutal, impertinent, jegos.
M-am uitat, duminică seară, la emisiunea amicului Radu Tudor, ziarist pe care-l admir pentru limpezimea şi fermitatea argumentaţiei lui, în acord, cel mai adesea, cu realităţi abil pitite. De astă dată ne-a arătat un fapt la care a asistat o lume, fără însă să se omoare să-l desluşească.

Preşedinta Camerei Deputaţilor, rămasă singură cu pedeliştii ei, după retragerea revoltată şi îndreptăţită a opoziţiei, s-a pus pe votat. Ce contează că în sală sunt zece inşi sau 80? Câţi ne trebuie? 260? Îi avem. 180? Gata, au votat. Sunt, în covârşitoare majoritate, pentru...
 Pentru ce? Pentru ce ne-a zis stăpânu'. Democratic, nedemocratic, umflă-l Ghiţă! Nu pe Caţavencu, ci câteva milioane de pensionari.
Curat constituţional, coană Joiţico! Să ne trăieşti!

Părintele filosofiei cinic politice "nu contează cine votează, ci cine numără voturile", Iosif Visarionovici Stalin, face, într-o Europă, vezi Doamne, cu abolite dictaturi, prozeliţi târzii.
Un asemenea avorton este Roberta Anastase, prin gestul neruşinat de a sui minciuna, în pielea goală, nici măcar pitită în spatele unei frunze, la tribuna Parlamentului.
 Convingerea ei, de iobag Băsescu (o botez astfel prin numele celui pe care-l slujeşte necondiţionat), este că în România se poate orice. Şi se pot câştiga toate alegerile, chiar şi când ai 8% în sondaje, cu condiţia să fii TU la numărătoare.
Dacă nu săltam noi Internele, se scapă în vorbe pe el un pedelist, nu mai pupa Băsescu un nou mandat.

Iată confirmarea, prin gura hoţului, a reţetei prin care Zeus şi ai lui au câştigat toate alegerile.
 Mituieşte, măsluieşte şi numără.
Sigur, orice pedelist face cât doi nenorociţi de liberali sau pesedişti. La Roberta, fiecare pedelist a făcut cât trei.
 Şi ce-o să-mi faceţi?! - pare a zice ţaţa din Ploieşti, lipsind puţin să ne arate dosul.
Aşa e. Ce-o să-i facă opoziţia care se scarpină încă după ceafă în căutarea unei strategii de dărâmare a puterii?
Ies sindicaliştii în stradă? Mă îndoiesc. Iar dacă se va îngroşa gluma, aş putea paria că Băsescu-Stalin, stăpânul robotului Roberta, clonă dintr-o bogată menajerie de muieri politice, gata zi şi noapte să facă orice pentru idolul lor, s-ar putea aşeza în fruntea revoltei, spunând că el a fost mereu cu poporul şi, pentru a fi convingător, îl va spânzura, cu mâna lui, pe amărăşteanul şi nefericitul Boc în Piaţa Victoriei.

La nevoie mai beleşte vreo doi berbeci. Nici o revoluţie să nu se atingă însă de Nuţica Udrea, că Băsescu pune tunurile pe gloata de coate goale.
 El are mercenari, nu armate care să pactizeze cu proştii, ca nătăfleaţă ăla de Ceauşescu, el are servicii fidele, că nu degeaba dă de la buget pentru bunăstarea acestora mai mult decât pentru sănătate. El are... Dar ce nu are?
Începe să nu mai aibă popor, dar asta-i pagubă-n ciuperci.
Revoluţia avântată de la televizor se stinge până la mine în sat, unde o femeie mi-a spus ieri (o angajasem, împreună cu alte câteva, să mă ajute la cules porumbul) că "bine ne-a zis domnul Băsescu, să luăm de la cei care au, fir-ar mama lor a dracului de chiaburi".
Ne-a adus Băsescu iar în anii '50? Aşa se pare.

Oricum, tot puterea de azi va număra şi la alegerile care vin voturile. Cel puţin aceasta îi e voia. Se strâng, este singurul obiectiv strategic al clanului Băsescu, munţi de bani. Munţi de bani pentru următoarele confruntări electorale.
Fiecare tăiere de leafă sau pensie, fiecare nou bir varsă bani, nu glumă, în vistieria regimului Băsescu, eternizat prin îndobitocirea maselor, cu cât mai sărace, cu atât mai lesne de cumpărat.
Cine-i dobitoc? Ei asta-i bună! Eu. Sau, cine ştie, poate şi tu...


Lucian Avramescu

Javra ordinara!

În nota  de  golan  deja atât de cunoscută, care îţi evidenţia şi mai mult spurcăciunea  şi duplicitatea firii tale scârnave, ţi-ai lipit, mai zilele trecute, plin de o gravitate cu sens unic, mutra de sticla televizoarelor,  spre a ne ţine (încă) o lecţie despre preţuirea pe care tu, împreunare  a tuturor  josniciilor  posibile, o acorzi, simbolurilor statului, simbolurilor naţionale.  Un stat din care, netrebnicule, ai făcut moşia poftelor tale blonde şi a viziunilor tale demente, un stat pe care, mai ai puţin,  şi îl împarţi întru totul lichelelor  care te slugăresc   adorându-ţi licuriciul.  M-a cuprins o vomă epidemică pe care am ţinut-o sub control doar pentru  că nu te aveam pe-aproape să ţi-o ofer deplin pe mutra-ţi  behăindă şi bolnavă. Ai vrut să ne arăţi, Javră ordinară, cât de mult te-au afectat cele câteva caschete pe care, împinşi de dispreţ şi disperare, poliţiştii le-au aruncat spre buncărul  în care  se clocesc ordinele  disoluţiei noastre sociale,  tragedia pulverizării noastre  sufleteşti,  ura fiecăruia dintre noi faţă de toţi ceilalţi..., pentru că tu, nemernicule,  din asta trăieşti, din ura  pe care o cultivi între cei pe care trebuie să îi ţii în armonie şi împăciuire.  A fost puţin, scursură ordinară... Meritai să ţi le înfunde, rând pe rând, pe beregata behăitului cu care ne terorizezi, până când doar pe urechi ai  mai fi  putut  respira. Tu ne vorbeşti despre simboluri naţionale, bestie?

    Tu, care nu ai lăsat mişcării nicio fibră de muşchi dintr-ai feţei,  când  mimul retardat de la Palatul Victoria a tocat, precum o moară stricată,  onoarea, demnitatea  şi prestigiul Armatei României, făcându-ne mai des decât se ştergea la gură, nesimţiţi?

    Tu, care ai aruncat cu stele de general în stânga şi-n dreapta, de parcă ar fi fost dude pentru porcii ţinuţi în laboratoarele morţii prin inaniţie, ridicând în ajungeri militare rare mafioţi consacraţi, borfaşi ordinari, lichele şi infractori despre care doar tu, Javră ordinară, ştiai asta?

    Tu, care, întreţinând, prin respiraţie gură la gură,  un impostor la conducerea Statului Major General, mă rog, cel dintâi amiral de Bărăgan, ai terminat istoric Armata Română, ai debusolat-o până în cea din urmă fărâmă a puterii ei de a exista?

    Tu, care, fără să clipeşti, ai declarat elitei militare naţionale că militarii trebuie să aibă pensii ocupaţionale, cum de altfel este în toată lumea, minţind ca un borfaş ordinar?

    Tu, care, dominat maladiv de obsesia culorii mov, ai schimbat rânduiala Stemei României, plasând-o în spectrul violet al minţii tale bolnave?

    Tu, care, de Ziua noastră Naţională, precum ultimul dintre golani şi primul dintre derbedei, ai ignorat făţiş pe foştii şefi ai statului român, oameni pe care azi, văzându-te şi aflându-te, îi preţuim mai mult decât am făcut-o atunci când  ne erau preşedinţi?

Tu vorbeşti, nesimţitule, despre simboluri naţionale? Tu,  care le calci, zi de zi, în picioare şi le terfeleşti în mocirla în care ne împingi fără măcar să clipeşti a luare aminte?   Să îţi mai spun ceva, Javră ordinară... Deşi nu ar fi trebuit să calci în treburile demnităţii de şef de stat neştiind asta, află, jigodie sinistră, că toţi cetăţenii statului pe care îl conduci, toţi cetăţenii pe care îi umileşti până la degradare, precum într-un neîngrădit lagăr de exterminare, sunt simboluri ale statului, sunt simboluri naţionale, sunt bunuri naţionale... Toţi, mai puţin tu, Javră ordinară!

Medicul, omul   prin care Dumnezeu ne drege sănătatea, pe care l-ai umilit metodic, aducându-l în pragul disperării, este simbol şi bun naţional, Javră ordinară!

Dascălul, netrebnicule, care ne îndreaptă neîncetat paşii şi  mintea pe drumul de fiecare clipă al cunoaşterii, aprinzându-ne  lumina  primelor  aflări, de care îţi baţi joc  fără urmă de bun simţ, este simbol şi  bun naţional, Javră ordinară!

Artistul care ne slujeşte spiritul şi ne astâmpără setea de frumos, scriitorul care îşi lasă  viaţa  în operele trăiniciei  şi rămânerii noastre, pe care i-ai umilit netrebnic, sunt simboluri şi  bunuri  naţionale, Javră ordinară!

Inginerul, economistul, întreprinzătorul, în mintea şi în puterea cărora sunt răspunsurile la înnegurarea pe care ne-ai produs-o,  sunt  simboluri şi  bunuri  naţionale, Javră ordinară!

Juristul, behăitule, pe care îl supui unor constrângeri înspăimântătoare, la care încă ne mai ducem  cu speranţa dreptăţii, este simbol şi bun naţional, Javră ordinară!

Muncitorul, rămas în grija unor sindicate care nu mai sunt demult ale sale,  este simbol şi bun naţional, Javră ordinară!

Ziaristul – el ne mai ştie durerile, păsurile, suferinţele, nedreptăţile pe care le îndurăm în tăcere,  el ne mai  hrăneşte speranţe de bine, este simbol  şi bun naţional,  Javră ordinară!

Ţăranul,  pe care aproape că l-am pierdut istoric, este simbol şi bun naţional, Javră ordinară!

Preotul care a obosit peste măsură tot amăgindu-ne răbdarea, este simbol şi bun naţional,  Javră ordinară!

Soldatul care îşi pune viaţa legământ de-i va fi rău Ţării şi pe care, din când în când, îl aducem acasă înveşmântat în plumb, este simbol şi bun naţional,  Javră ordinară!

Oropsitul fără de orizont  al acestor timpuri urgisite peste măsură, care îşi amăgeşte  abia respirând trecerea dintr-o zi într-alta, este simbol şi bun naţional, Javră ordinară!

Bătrânul de la colţ de stradă, căruia îi lipsesc curajul şi puterea să întindă mâna spre-a cere, este simbol şi  bun naţional, Javră ordinară!

Prăpăditul pe care, sufocaţi de nevoi şi lipsă de bani, nu avem puterea să îl ducem spre groapă, este şi el simbol şi bun naţional, Javră ordinară!

Muritorul de foame, de care noi, într-un de neiertat păcat al înstrăinării, am cam uitat, este simbol şi bun  naţional,  Javră ordinară!

Românii, de orice sânge-ar fi, de care tu, canalie dementă, îţi baţi joc mai mult decât respiri, sunt, toţi, simboluri şi  bunuri naţionale, Javră ordinară!

Nu vreau să-ţi putrezească oasele prin puşcărie. Rămâi printre noi să te pot scuipa, tot restul vieţii. Mă mulţumesc cu atât, Javră ordinară!

                           Noi !                                

                           Pt. conformitate

                                     Costinel Petrache, Bucureşti,  28 septembrie 2010

Va multumim, dragi prieteni!

Visul unei nopţi de toamnă

Să pună iarăşi în balanţă
trecut, prezent şi viitor,
au revenit, în banca lor,
parlamentarii din vacanţă.
Că are mare importanţă
scurta schimbare de decor,
privindu-i la televizor,
poţi observa, cu siguranţă.
Câte-un surâs, de circumstanţă,
în sală sau pe coridor,
creează-n ochii tuturor
o nouă teleambianţă.
Ministrul, fosta ordonanţă
a unui diriguitor,
în stilul lui de trădător,
o pune iar de-o alianţă.
Mereu mustind de eleganţă,
cu părul blond, unduitor,
la Zeus cel nemuritor
Elena vine cu-o doleanţă.
Dudui ce turuie din clanţă
împrăştie în urma lor
suavul "Christian Dior",
ca etalon pentru prestanţă.
Interpelări, prin alternanţă,
având acelaşi numitor,
chiar şi lipsite de sonor,
au, parcă, altă rezonanţă.
Pe chip, un strop de aroganţă
nu văd la niciun orator
şi crainicul-comemtator
se află în echidistanţă.
Uimit de-această consonanţă,
visez, biet telespectator,
că, poate-n anul următor,
voi merge şi eu în vacanţă.
Cinci zile de extravaganţă
(atât!), în luna lui Cuptor,
chit că voi fi un an dator
pentru această cutezanţă.
Dar, de voi pierde în instanţă,
şi-mi vor reduce, din topor,
din pensie, când o să mor,
să îmi bifaţi un vis... restanţă!

Rezervist optimist

Pentru conformitate,
Colonel (r.) Ilie Bâtcă